Toţi vorbim foarte multe, ne exprimăm, ne place să ieşim în evidenţă, să le arătăm tuturor că le ştim pe toate, că suntem minunaţi. Ei bine, nu chiar în faţa tuturor, dar în principiu în jurul celor apropiaţi. Acolo, prin impostura de care dăm dovadă, ştim că nu putem să fim judecaţi, nici nu avem cum să fim, cel puţin obiectiv. Şi câte prostii se spun, câte grozăvii ies pe gură, aşa de multe încât „poliţia gândirii” nu are cum să-şi mai facă norma!
Dar unde apare „poliţia gândirii”, nu acolo unde balivernele rămân tipărite, scrise? Căci diferenţa dintre oratorie şi scris, nu ştiu cum spun, dar este enormă. În primul rând, mai ales în această lume postmodernă există o grămadă de viteji, chiar şi-n scris, care-şi păstrează anonimatul, dar vomită cu venin. Să nu uităm! Quod non est in actis non est in mundo. Ei bine, culmea, tocmai cei din vârful particularului lor se găsesc să-i amendeze pe cei care scriu. Vedeţi voi, poţi scrie exact aşa cum vorbeşti. Diferenţa? Vorba se volatilizează, scrisul rămâne! Dacă unul spune un pârţ între patru pereţi, nu e nicio problemă. De fapt, dacă unul le spune prietenilor lui că este nazist, nu e nicio problemă. În schimb, dacă unul declară în scris că este nazist, pe un blog, ori pe Facebook, poate să ajungă la pârnaie. Deci, mai simplu spus, cam asta e diferenţa.
Astfel, cei care comentează nu îşi asumă aproape niciodată nimic, ei practic nu greşeşc niciodată, şi cu siguranţă le ştiu pe toate. Tu, ca scriitor, nu ai voie să vomiţi în scris, ţie mereu ţi se aplică norme de conduită, tu mereu trebuie să-ţi asumi vina de a fi scris ceea ce ai scris, practic de a fi supus judecăţii. Un grobian, la o terasă, care invită la crimă, o să ajungă în faţa unui judecător, dacă este prins! Un scriitor este judecat a priori, aproape că nici nu are dreptul la o judecată, pentru că judecata de gust poate fi mai oribilă decât judecata penală. Oricum ar fi, să judeci înseamnă, înainte de toate, să rupi un fulg din Dumnezeu. Restul? Nişte barbari!
Ce este trist? Că deşi îţi asumi, eşti judecat! Ba chiar, ajungi să-ţi faci duşmani, inamici -nu mai contează că poate ai avut o zi proastă, nu mai contează că nu te fereşti, culmea, ci faptul că îţi permiţi să nu fii pe aceeaşi lungime de undă cu cel care te judecă. Nu poţi să glumeşti, nu poţi să ai opinii, practic nu ai nici-un drept, nu pleci nici măcar de la prezumţia de nevinovăţie, din capul locului eşti vinovat pentru că gândeşti cu numele tău.
Într-o lume ideală, ştiu, lucrurile ar sta pe dos. Toţi cei care îşi asumă, ar trebui să fie consideraţi viteji, nici vorbă de ură şi dispreţ, de duşmănie. Şi e trist, pentru că în viaţa reală nu vrei să te trezeşti cu „un prieten” care îţi spune, după doi ani, că el era ăla care te înjura în fiecare seară pe blogul lui făcut special pentru tine. Sau să vezi că primeşti ameninţări, să vezi că se reglează priviri, că totul este negru, pentru că, normal, ai avut tupeul să spui în scris ceea ce toţi gândesc, dar nu o fac cu voce tare! Să fim toţi arşi pe rug!