Postmodernitatea nu are cum să-ţi mai dea fanatism de genul Beatles, Michael Jackson. Postmodernitatea înseamnă ridicarea individului din turmă la rang de supraom. Iar pe acestă logică – evident – cei de la Coca-Cola nu au mai angajat vreun sportiv, vreun actor, ci au apelat la strategia genială cu numele oilor. Care e şmecheria? E simplă, acum e vorba mereu de omul de rând. Şi când se pozează cu vedetele, supraoamenii postmoderni privesc această situaţie ca un adaos la propria lor personalitate. În acest sens, apar filosofi de Facebook, antrenori de corpuri perfecte, mai puţin de creiere, fete ideale, doar în poze, băieţi bogaţi, doar în Monopoly. Astfel, înţelegem mult mai uşor Supraomul de masă al lui Umberto Eco.
Dacă mă gândesc la soarta lui Socrate, nu cred că am trecut cu mult peste impostura de a pretinde că le ştim pe toate. Să nu uităm, Socrate a fost sfâşiat de societate pentru că el nu le ştia pe toate. Ei bine, acum trăim intens aceste vremuri, iar ele se pot defini foarte uşor în sensul unui autism în care toţi se prefac că se ascultă, însă nimeni nu se ia în seamă. Problema, în acest sens, ţine de faptul că relativismul omoară orice pată de axiologie. De aia, într-un fel, e chiar normal ca valorile să fie cu fundul în sus. De aia, tot pe logica asta, e normal ca plagiatul să ţină de normalitate, iar profesorii universitari să fie mediocri. Nu mai vorbim de aparatul deontologic, preoţi, poliţişti, judecători, aici este prăpăd.
Care este până la urmă problema. Dacă nu învăţăm să ascultăm, mă tem că umanitatea o să sfârşească în tonul lui George Orwell. Nu suntem oricum departe. Şi dacă nu învăţăm să ascultăm, să mai credem că noi le ştim pe toate, există o posibilitate destul de mare să avem un nazism năucitor – unde totul o să fie mai mult decât tragic. Dacă nu învăţăm să renunţăm la etichete, să încercăm să înţelegem omul, să-l ascultăm pur şi simplu, chiar o să ajungem rău de tot. Culmea, aşa infatuaţi cum suntem, o să murim cu zâmbetul pe buze, fără să ne dăm seama cât de proşti am fost!