Nu ştiu cum se face că toţi au o pasiune, domne! Şi unii sunt chiar serioşi, adică se iau prea mult în serios. De exemplu, mulţi ajung să facă din meseria lor o pasiune, cum ar fi poliţiştii de la circulaţie care fluieră prin casă, ori judecătorii care judecă de pe tron. Toţi uită că haina trebuie lăsată undeva dincolo de meserie. Şi nu e un lucru rău să ai o pasiune din meseria ta, să faci o pasiune din ea, mai rău e când faci o obsesie din ea, când ai impresia că totul se reduce la ea, implicit la tine. De câte ori nu auzi indivizi de la contabilitate care spun „Nu am bani pentru asta”, ca şi cum ar da din propriul buzunar? Totuşi, ce ne facem cu cei sictiriţi, care pur şi simplu nu se simt atraşi de nimic, singura lor atracţie fiind faptul de a nu fi atraşi de nimic. Ce faci cu ei?
Îmi aduc aminte şi acum, într-un anumit context, câtă „pasiune” punea cineva în ceea ce făcea. Şi ce era frumos era că se vede că-i place! Însă, vedeţi voi, de cele mai multe ori ăştia de pun pasiune nu înseamnă că sunt şi cei mai potriviţi „for the job”. Sigur că le iau ochii patronilor, dar asta nu înseamnă că sunt utili. De exemplu, un idiot care se chinuieşte două zile să rezolve o treabă, paradoxal, este apreciat de un patron pe motivul că îşi dă silinţa. În schimb, unul care termină în 5 minute ce face ăla în două zile şi pleacă, devine duşman de moarte. De ce? Nu este serios! Şi asta pentru că seriozitatea este tradusă de chiabur prin temporalitate. Mai simplu spus, chiaburul nu cumpără calitate, ci mereu slugărnicie. Şi dacă ne uităm la afacerile de succes, vedem că lucrurile sunt mereu pe dos, cei care bagă bani nu au pretenţii de la angajaţi să respecte normele, ba chiar îi încurajează să nu o facă, să fie creativi, să se simtă cât mai liberi. Până o să ajungem şi noi în România la mentalitatea asta….mai durează, nu?
Asta ar fi totuşi o nuanţă pragmatică, însă într-un plan ontologic, să rămâi fără de gust, să nu-ţi mai pese, cred că poate fi un calvar! Când ajungi să înţelegi că totul s-a consumat, atunci doar moartea îţi mai poate face cu ochiul. Nimic, din capul locului, nu mai este de luat în seamă. Şi nu ştiu dacă vorbim de fericire…ori poate de apatie, angoasă, dispreţ, lehamite, dar cert e că niciodată nu vei putea să mai simţi, proiectându-te astfel într-un soi de abis, într-o lume ce îşi trăieşte drama pe Pământ, o lume ideală.