Este foarte interesant că avem impresia că duşmănia presupune distanţarea, nimic mai greşit! Este clar o diferenţă între să nu-ţi pese, să nu mai vrei să ai de a face cu o persoană şi să o duşmăneşti. Ideea e că, de cele mai multe ori, oamenii cred că dacă nu mai vrei să ai de a face cu o persoană implicit îi porţi pică, deci o duşmăneşti. Ei bine, când nu vrei să mai ai de a face cu o persoană, oricât de tautologic ar suna, nu vrei să mai ai de a face cu o persoană. Punct! Aici vorbim de distanţare, nu de puncte de suspensie. În schimb, când duşmăneşti, ţii aproape, alimentezi răul, îl provoci, îl gestionezi în abscons. În fond, relaţiile dintre oameni se construiesc pe duşmănie, nu pe reciprocitate şi altruism, ci pe modul pervers de a ne uita mereu peste umăr.
Deci, să fim un pic mai coerenţi, duşmănia poate fi frumoasă, poate fi vecină, soră cu prietenia, poate să apară de acolo de unde nu te aştepţi, însă niciodată de acolo de unde nu mai este întreţinută, adică din nepăsare şi distanţare. Duşmănia presupune distanţarea dar nu este niciodată străină, nu este niciodată departe de miezul, de nucleul focarului, mereu este aproape. Într-un fel, duşmănia este butaforia distanţării, niciodată însă ruptă cu adevărat.