(Fragment)
Nu ştiu cum timpul a început să aşeze în mine lucruri pe care nu le-aş fi înţeles niciodată, cum am ajuns să cred în ce nu credeam, cum totul acum se varsă fără prea mult spor. Nu că acum am ajuns să le înţeleg pe toate, nu e vorba de asta, mai ales când mă gândesc la noi. Ştiu, în fond, problema lui „noi” este problema mea… acum.
În drumul meu spre sfârşit am început să zâmbesc, să mă mulţumesc cu puţin, poate să cer mai mult de acolo de unde nu ceream. E totul paradoxal, nu? Aşa şi trebuie! Sunt un om al nuanţelor, nu al cuielor bătute în … Ştii că la mine totul e pe dos, nu? Dacă ţi-aş fi spus că te iubesc poate că te-aş fi minţit aşa cum o fac toţi când aşteaptă un ciolan. Nu-mi este frică de cuvinte, am impresia doar că ele falsifică trăirea. Nu am spus pentru că nu am găsit niciodată cuvintele potrivite pe inima mea. Asta nu înseamnă că nu am simţit, poate că am simţit aşa de mult încât cuvintele nu aveau cum s-o exprime. De asta mi-e teamă! Şi totuşi, am învăţat pe drumul meu că oricând o adiere poate să însemne mai mult decât o minciună spusă anost.