Nu e mai bine să luăm oamenii ca atare, dacă putem? Ştiu că nu putem, dar măcar să încercăm. Ar fi minunat! Să vorbeşti cu omul respectiv fără să te gândeşti dacă-ţi ies pe gură cuvintele potrivite, dacă ai rujul perfect, ori dacă are vreo coerenţă discursul tău. Examene nu dăm în viaţa de zi cu zi, deci nu pierdem nimic. Aşa că nu ar fi mai constructiv să ne lăsăm duşi de val şi să nu ne mai gândim atât la ce cred ceilalţi despre noi? Ar fi perfect. Mai ales că aşa am învăţa să ascultăm, nu să ne gestionăm fiecare mişcare în spaţiul egocentrismului, chiar am accepta cu adevărat că mai există şi altul.
E un exerciţiu interesant – să înveţi să asculţi. Ştiu, pare imposibil, mai ales acum, în această lume a răspunsurilor. Toţi ştiu acum cum să o învârtă, să ţi-o dea peste nas, să demonstreze că ei nu sunt duşi de nas. Toţi sunt perfecţi, intangibili, dar mai ales ….perfecţi. Supraomul nietzschean e gelos! Nici Nietzsche nu se gândea că omenirea o să devină aşa de auto-suficientă, de perfectă în starea ei de căutare. De fapt, nimeni nu-şi închipuie acum că nu este mai mult decât perfect. Şi totuşi…ne mai ascultă şi pe noi cineva? Mai are încredere cu adevărat în noi? Se poate să vezi lucrurile şi fără să te gândeşti că există un plan meschin în spatele lui, vreo logică absconsă? Sau cerem iar prea mult! Da…noi ăştia…ultimii idealişti!