Este interesant serialul, dincolo de intrigă, de subiect, de manevre, scenarii mefistolice, dintr-o singură perspectivă – Personajul central, interpretat de Kevin Spacey, este machiavelic nu pentru că jonglează în spaţiul pecuniarului, ci al puterii. Cum vine asta? Simplu!
Vedeţi, noi avem tendinţa, pe filiera lui Veblen, să asociem omului cu bani şi puterea. Şi e normal – dacă ai bani, poţi să realizezi mult mai uşor ce ţi-ai propus, însă în serial, cel puţin în partea a doua a seriei, bătălia se reduce la bani şi putere. Mai precis, avem pe de o parte pe cei care jonglează în spaţiul fin al puterii, iar pe de altă parte pe cei care întreţin puterea prin apelul făcut la pecuniar. Sigur că planurile se întrepătrund şi nu mai poţi ţine cont „cine ce cum când”, dar linia este clară – unii înfăptuiesc prin transfer pur de putere, iar alţii prin bani.
Ce e interesant de fapt la acest personaj, care acum e preşedinte? Faptul că el facilitează şi pune în legătură oamenii şi totodată alimentează situaţii. Vedeţi, un prostovan cu bani nu o să poată niciodată să ducă până la capăt un plan dacă nu are cap, dacă nu are acel ceva, unele lucruri chiar nu pot fi cumpărate. Mai simplu spus, banul are limitele lui, chiar dacă se spune că deschide uşi, aşa e, dar pe jumătate, pentru că mereu vor fi trebuit a fi alimentate, pompate pecuniar. În schimb, Mefistofel al nostru, Francis Underwood, nu are conturile bibane, dar are agerime, deci se află în spaţiul real al puterii.
Vedeţi, să o spunem cât mai simplu, oamenii puternici cu adevărat nu sunt cei care au conturile pline, de cele mai multe ori ei devin mijloacele, mai ales dacă nu înţeleg postura în care se află. Cei cu adevărat puternici sunt cei care pun în legătură şi care oricând pot fi în postura de a realiza orice, dar pe banii altora, de a transmite şi de a schiţa contexte. Viclenia răului, geniului, dacă ne gândim la amicul Francis Underwood, asta ne arată, că dincolo de pecuniar se află gena sofisticării, a retoricii, nu a maieuticii, dacă ne ducem la Socrate. În fond, ce făcea Socrate? Nu-i demasca pe sofişti cu armele lor? Ei bine, asta este puterea de când lumea, retorica de buzunar, şi nu buzunarul. Filosofia! E moartă!