Eu mai sper că o să găsesc nodul care să mă facă să ajung la mine. Ştiu, am realizat multe, poate că nici nu or să se vadă vreodată cât timp o să lâncezesc pe Pământ, poate că or să iasă la iveală, ca de obicei, atunci când va fi prea târziu. Dar am luptat cu mine, cu ei, am încercat, am realizat lucruri pe care nu aş fi putut să le realizez dacă nu eram cu adevărat puternic. Însă, acum, ca orice piatră firavă tăiată de ape, încep şi eu să mă şterg uşor.
Uneori, oricât de mult ai urmări calea cea dreaptă, nu ajungi la socoteala cea dreaptă. Nu există răsplată după creier, nici o lege a compensaţiei, ori mâna arbitrară care să te scoată din bucluc, există poate doar durere. Totuşi, durerea nu este opusă fericirii, mai ales că nu o mai cauţi, ci vine ca răspuns la un Sisif nihilist. Nu poţi să urci pe culmi dacă nu tragi pietroiul greoi după tine, dacă nu înveţi să suferi. Dar ce faci când totul este suferinţă? Mai poţi să te joci cu luna, cu stelele, mai poţi să te minţi? În fond, nu asta facem mereu? Nu ne minţim?
Blestemat să fie Nietzsche! Că am căutat mereu să dau poleiala la o parte şi am ajuns acum să văd că poleiala era, de fapt, totul! Şi aşa e, pentru că nu poţi să ai o experienţă veridică, nu poţi să o dezbraci până la ruşine, trebuie să accepţi că de fapt nu există experienţă fără de imaginaţie. Şi atunci, chiar dacă înţeleg asta, de ce nu pot să accept că pot să mă mint aşa cum o fac toţi? Înseamnă că sunt cel mai mare prost din toţi cât îs, pentru că nu sunt în stare să fac ceva banal prin excelenţă, să-mi spun că totul este bine, ori în termeni mai complicaţi, că orice experienţă nu poate să dăinuie fără un soi de plăsmuire, de adăugire. Numai că „perspectivismul” meu a învăţat să ucidă orice soi de plăsmuire, e aşa de bătătorit încât cu greu să mai ajungi la un miez noetic, cu greu să mai dai de şarpele nihilist care îşi permite să rupă circularitatea timpului şi să zâmbească meschin la tine. „Eterna reîntoarcere a aceluiaşi!” Oare de ce a înnebunit Nietzsche ajungând la această fascinantă idee?