Un text are valoare pentru că face oamenii să rezoneze, să fie în acord cu tremurul lui. Dacă scrisul e doar bălăceală bătută în cuie, fără de cutremur, atunci nu e nimic. Şi e normal să te facă să suferi, să intre în tine, să te dea peste cap, asta înseamnă că ajuns fix la miez, la barbaria ta, la subconştientul tău, la ce ascunzi de ceilalţi, ori ce îţi vinzi ţie. Ce înseamnă asta? Că trebuie să fii supărat în primul rând pe tine, nu pe autor! Ăla, săracul, a reuşit să ajungă la tine fără să te fi cunoscut, să te descoasă şi să găsească tot ce dispreţuieşti la tine.
În schimb, când autorul reuşeşte să scoată în evidenţă lucrul de care eşti mândru, e genial. Nu e al dracului de convenabil? Să accepţi doar ce îţi convine şi să spurci ce nu îţi convine? În fond, miza e mereu în curtea ta, nu e dincolo, nu e în scris, nu vine din stele, ci e mereu înfiptă în fruntea ta. Deci, ce sens are să te desfăşori nevrotic? Are, doar eşti un biet barbar!
Totuşi, un text e făcut mereu să spună nespusul, niciodată ceea ce-ţi vinde pe tavă. Un autor care scrie ceea ce vrea să scrie e un matematician, nu un gânditor profund, ci un inginer cuprins de noima analiticului, atât şi nimic mai mult. Oricum, tu nu vrei asta, nu? Undeva, pe undeva, simţi că e mai mult decât este….şi asta intrigă al dracului de mult, nu?
Cum să citeşti? Aşa cum o spunea Nietzsche în „Ecce Homo”, mereu dincolo de cuvânt, aproape să nu crezi ce spun, mereu sub imperiul îndoielii şi al întoarcerii pe dos, niciodată ca atare, ar fi o crimă!