Ai impresia că, dacă scriu aici, gata…poţi intra în mintea mea? Te înşeli! Ştiu, sunt ca o carte deschisă, spun multe, dar nu spun nimic. Îţi dai seama că „nebunia asta” m-a făcut să o iau pe drumul filosofiei, să încerc să aflu „cât din mine este mine”, cum spunea proful de filosofie din liceu. Şi tu crezi că, dacă citeşti trei rânduri, ai ajuns la miez? Să fim serioşi. Nu ajung eu la mine şi vrei să ajungi tu la mine?
Şi nu e ca şi cum m-aş forţa să mă închid, nu fac asta, chiar îmi doresc să pătrunzi, să găseşti ceva, orice, însă mă tem că e un zid mult prea alunecos pentru tine. E aşa de departe de mine, dar de tine? Lumea mea, vezi tu, este mult prea ideală, am impresia că a coborât din palma lui Platon. Nu se mai fabrică oameni ca mine. Sunt „apuşi” ăştia de oferă necondiţionat iubire şi speră la mai mult. Şi nu e ca şi cum m-aş pune într-un pat al lui Procust, ăsta sunt! Cine sunt? Cine crezi tu că sunt!