Am recitit Platon – Banchetul sau Despre iubire şi din tot ce era acolo, lucruri pe care le ştiam, l-am redescoperit pe Socrate. Probabil că destinul său „tragic” mă pune şi pe mine în faţa oglinzii. La fel ca Socrate, nu atac Omul niciodată şi nici nu am aşteptări de la el. Oamenii trebuie să înţeleagă că poţi să faci lucruri „dezinteresat”, nu este obligatoriu să vrei ceva anume, poţi să vezi frumosul în orice, fără să-l corupi, să-l pui în scenă. Mai pe înţelesul tuturor, poţi să ai lângă tine cele mai mari ispite, dacă nu eşti construit numai din Pământ, atunci nimic nu contează. Şi poate că de aia vin la tine, pentru că nu-ţi pasă! Şi nu-ţi pasă pentru că nu-ţi pasă, nu pentru că ţii să nu-ţi pese. E o diferenţă. Când lumina pâlpâie în vizorul cărării tale, ar mai putea să-ţi pese?
În fond, nu asta era toată filosofia lui Platon? Nu era un soi de propovăduire a unui ascetism meschin prin care tot ce eram mundan devenea prăfuit în calea idealului cel măreţ? Pământul şi Soarele! Ce joc frumos, stârnit de ce nu… de Eros? Să nu mai vorbim de Diotima! Cine putea să-l pună la „respect” într-ale iubirii pe Socrate, nu o femeie? Poate că Platon încearcă să ne spună mai mult de cât ne lasă o aruncare, superficială, a privirii asupra unor comentarii prăfuite cu privire la acest dialog, poate că Diotima joacă rolul cel mai important în acest context, deşi perspectiva este oarecum rătăcită pe Socrate, pe succesul său intelectual, ori în rândul tinerilor aspiranţi!