Este spaţiul desenat în jurul a două persoane. Acesta se formează spontan şi se ţine scai de cele două personaje atâta timp cât ele nu îşi propun să-l rupă, să-l aducă în goana mundanului. Cu cât se agaţă una de alta, cu cât fug, cu atât sunt aruncate în imensul fără de nume. Poate doar Zeii să le şoptească suav, să le aducă aminte că spaţiul a fost conturat de zarurile beţiei dionisiace, nu de pământeni avizi să corupă, ci de intenţii extra-mundane, dincolo de sfere şi astre, dincolo de haos şi gânduri reptiliene, dincolo de voinţă şi aviditate de moment.
Locul fără de nume plăteşte tribut doar inimii, doar matematicii care zâmbeşte, care poceşte numerele şi le împarte la doi. Aici, în lumea discursului luat la trântă, nimic nu este comun pământului, totul este prelins genuin din strâmtori şi urme ale fiinţei, din adaosuri ale deşertului, ale ontologicului, din lumi apuse, stinse pentru muritori, înflăcărate pentru Zei.