DSCN9760r

Toţi răspundem din inerţie atunci când suntem întrebaţi de viaţa noastră. Totuşi, să bifezi aşa de uşor nu trădează un procedeu de suprafaţă, de artificialitate? Sigur, mai ales că nu ne întrebăm filosofic, nu ne hărţuim epistemic, nu ne cernem printr-o sită de raţionamente, ci dăm, aşa cum este şi normal, un răspuns superficial, specific mediei, dacă ne gândim la Heidegger, la o întrebare la fel de superficială. Cu toate astea, ne amăgim că, într-un fel sau altul, suntem bine. Şi de ce nu am fi? Mai ales în medie? În fond, viaţa cotidiană nici nu poate să fie altfel decât bine. În viaţa cotidiană nu-ţi arunci drame la înaintare, nu scormoneşti dileme existenţiale, nu te hărţuieşti cu tot felul de speculaţii intelectuale, nici nu ai de ce, doar fugi de ele, nu? Şi atunci, dacă o luăm aşa, înseamnă că viaţa cotidiană este amăgire prin excelenţă. Şi dacă este iluzie, cum ar fi spus Nietzsche, atunci de ce pretindem că vrem mai mult de la noi, de ce punem idealurile de budoar într-un pat al lui Procust?

Nu e o tragedie până la urmă, e doar absurd, e firesc, dacă ne gândim la Nichita Stănescu, chiar Kafka. Ceea ce poate fi interesant, pentru că banalul vieţii cotidiene la Heidegger era o caracteristică fundamentală a Dasein-ului. Totuşi, viaţa cotidiană nu era absurdă în fenomenologia heideggeriană, era definitorie existenţei în ansamblul ei. Dar, dacă o luăm cauzal, fugind la Nietzsche, unde idealurile sunt aruncate în piaţă, pătate de mundaneitate, folosind hermeneutica heideggeriană, vedem că absurdul e firesc, pe linia Urmuz, Camus, Kafka, Stănescu, poate Cioran. Extrapolând atunci, putem spune, după ce aducem acest florilegiu într-un punct de fugă, că „în primă instanţă şi cel mai adesea”, cum ar fi spus Heidegger, omul este „aruncat” în absurd.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

* Copy This Password *

* Type Or Paste Password Here *