Este aproape imposibil să nu remarci, trecând pe stradă, câte saloane de „înfrumuseţare” există, câte saloane de dichisire a părului, de retuşare a machiajului. Practic, asistăm la o moarte a frizeriilor, a cosmeticienilor, a serviciilor care presupuneau, mai înainte de împopoţonare, o îmbrăţişare a igienei. Acum, pe această logică, nu mai avem aşa ceva, totul este o „artă”, avem specialişti în aranjarea părului, a unghiilor şi aşa mai departe. Asta nu înseamnă că pun acest ton într-o notă peiorativă, nu despre angajaţi vorbesc acum, ci despre faptul că omul postmodern are impresia că frumosul este la colţ de stradă.
Să ne gândim un pic la Platon şi formele ideale, perfecte, care se aflau dincolo, erau în sine, nu ţineau de această lume mundană. Asta înseamnă că perfecţiunea nu era aşa la orice colţ de stradă, că frumuseţea ori era, ori nu era. Însă, în post-modernitate, asistăm la un decupaj interesant – toţi putem fi frumoşi, dacă facem apel la un „salon de înfrumuseţare”! Asta înseamnă că oricât de urât ai fi, dacă te duci în „salonul de înfrumuseţare”, vei fi perfect, ideal, scos din lumea platoniciană şi pus în straie noumenale pe Pământ.
În acest sens, a luat naştere şi industria cosmeticelor, a operaţiilor estetice, toate plecând de la premisa că somaticul primit de om poate fi schimbat după bunul său plac. Dar ce facem cu acea categorie a esteticului – frumosul – unde mai dăm de ea dacă totul este la gustul personal al purtătorului de piele? Şi dacă, după ce se face operaţia de retuşare, ne îmbunătăţim chipul, cum ştim că suntem frumoşi cu adevărat, mai ales într-o lume în care toţi cred că sunt frumoşi la rândul lor? Şi dacă toţi fac apel la produse de înfrumuseţare, nu rezultă că nici unul nu e frumos în sine? Pentru că toţi sunt! Şi deci nu există etalon, ci nivelare! Şi dacă există nivelare, toţi fiind frumoşi, dar mai ales după gustul unor norme formate prin apelul făcut la modă, nu înseamnă că suntem de fapt în linie? De aia postmodernismul e sublim, pentru că linia, dacă vine să credeţi, are personalitate, culmea, prin apelul făcut la produs. Dar nu intrăm acum în partea de economie şi barbarie economică.
Aş vrea totuşi să fac o precizare – frumosul nu e frumos pentru că respectă rigoarea unei scheme matematice. Entropia, deranjul, fac din orice simetrie o glumă bună. Pe înţelesul tuturor, o gropiţă în obraz nu respectă proiectul simetriei, ci vine chiar împotriva ei, iar acest lucru, pentru mulţi, înseamnă tocmai farmecul acelei persoane. La fel şi cu o aluniţă! Ori o şuviţă de par care cade obraznic peste ochi. Şi nu mă refer la aia pusă intenţionat de „frizer”! Ce încerc să spun? Că rigoarea meseriei matematizează structura somatică a individului, iar frumosul devine simetrie, nu entropie. Cu cât aranjezi în numele unor norme ale „frumosului”, cu atât te îndepărtezi de firesc. În plus, să nu uităm un lucru, meşele cad, nasul cade! Şi tot aşa!
Normal! Cine câştigă? Companiile care întreţin acest dans postmodern – pentru ei, totul este posibil, mai ales dacă eşti dispus să plăteşti. Însă, mă întreb şi eu aşa, ce faci, când dimineaţa, te trezeşti cu „frumosul” lângă tine neretuşat?