Toate femeile îşi doresc să iasă în evidenţă cu ceva. E aproape o luptă prin care femeile ţin să se pulverizeze întru-totul în autenticitate. În fond, ce înseamnă cosmopolitismul? Să îmbrăţişezi fără graniţe orice soi de cultură. Însă, mai precis, în cazul femeilor, să depăşească orice fel de bariere.
Dar dacă toate îşi propun să depăşească această provocare, nu înseamnă oare că rămân pe loc? Dacă premisele sunt aceleaşi, nu avem acelaşi rezultat? Căci bătălia pleacă de la premisa că femeia este mai mult decât este. Iar asta înseamnă, din start, un portret cu privire la ceea ce înseamnă a fi o femeie. Deci, cu alte cuvinte, o limitare conceptuală.
Şi atunci? Există vreo soluţie să ieşi din această aporie? Sau, mai precis, există femei cu adevărat cosmopolite? Evident! Însă, aceste femei nu ţin să-şi calculeze trăirile în funcţie de concepţii, nu se aruncă în spaţiul deciziilor doar pentru că există nişte norme prestabilite, ci dau prin ele însele valoare şi conţinut deciziilor pe care le iau. Este o diferenţă de nuanţă.
Versatilitatea atunci nu este planificată, calculată, ci vine chiar din interiorul femeii cu adevărat cosmopolite. În acest sens, îmbrăţişarea noului ţine de fondul interior al femeii, nu vine ca o haină, ca o pată de culoare care să acopere punctul de fugă al existenţei personale, individuale, ci vine fix din zâmbetul autenticităţii feminine.
Deci, înainte de a fi puternică, femeia clar este cosmopolită. Altfel, nu ar putea să îmbrăţişeze atât de uşor deranjul bărbaţilor, să-i dea culoare, savoare, să treacă mereu dincolo, să ştie cum să se joace cu el!