Ni se întâmplă, de multe ori, să nu reuşim să ne sincronizăm cu persoanele pe care am putea să le iubim cu adevărat. Mereu e un rest, o relaţie proaspăt terminată, o relaţie în curs de desfăşurare, o suferinţă mare, mereu e ceva. Abia acum îl înţeleg pe Derrida şi ideea lui despre sincronizare în cuplu. Nu e vorba, cred, de a te chinui să fii cu cineva când eşti, ci poate de a găsi o cale în destin de a ajunge la o persoană reală, la iubirea genuină, ne-proiectată, nealterată de voinţa crudă de a construi ceva din nimic. În fond, când iubeşti este totul acolo!
Dar drumurile luate de fiecare, dispreţul cu care ne mântuim suferinţa, toate astea nu fac decât să ne ocolească demersul genuin de a ajunge la iubire. De aia, iubirea este o chestie de şansă, s-ar putea să fie lângă noi, iar noi să fim ocupaţi cu plânsul morbid din trecut, să nu vedem ceea ce este în faţa noastră. Iar de cele mai multe ori pierdem iubirea pentru că ne încăpăţânăm să vedem mai mult acolo de unde nu poate fi văzut mai mult.
Cei mai mulţi aleg să lupte, să lase de la ei, să încerce să sincronizeze lucrurile, dar nu în sensul de mai sus prin care lucrurile vin deja închegate dintr-alte lumi, ci în sensul proiectării unei relaţii ideale, inexistente, în viaţa banală de zi cu zi. Aşa ajungi să vezi monstrul de lângă de tine ca fiind un îngeraş, pentru că ţi-ai spus că el trebuie să fie, nu ai simţit, ţi-ai impus! Ceea ce este, într-un fel, un soi de sincronizare, dar nu autentică, genuină, ci un fel de simulacru, butaforie a ceea ce ar putea să fie iubirea.