Sigur că nu trebuie să fie disociate, ci se pot complini, însă de cele mai multe ori oamenii confundă aspectele materiale cu cele spirituale. De exemplu, la nivel de vulg, prin „corect moral” se înţelege un soi de pragmatism notoriu. Adică, dacă eu te ajut pe tine, mi se pare normal, „moral”, ca tu să mă ajuţi. Ei bine, dacă ar fi să ne gândim la Kant, atunci nu e moral deloc să ai aşteptări de la oamenii pe care-i ajuţi. Dacă faci un bine, acela trebuie să fie necondiţionat, fără aşteptări, chiar să „pierzi” de cele mai multe ori. Şi asta pentru că demnitatea este dincolo de aşteptări. Dar cine mai gândeşte aşa? Mai ales astăzi?
Iubirea? Aici este cel mai mare simulacru. Să facem un exerciţiu. Să presupunem că pleci într-o vacanţă mult visată cu o persoană pe care nu o iubeşti, dar crezi că o iubeşti, mai ales pentru că îţi oferă tot ce ţine de confort, de materie. Când eşti acolo, în locul ideal, lângă persoana asta, ce simţi? Oare dacă te duci la miezul sufletului, nu simţi că spaţiul se contractă şi te sufocă? Nu simţi că locul tău nu e acolo? Ba da! Dacă nu eşti destul de ipocrit! O simţi al dracului! Şi ce rezultă? Că nici un ideal material, dacă nu e împărţit cu cine trebuie, nu e deloc. Frumosul nu poate fi împărţit decât la doi. Altfel, e un simulacru. În plus, lucrurile materiale nu ţin loc de căldură? O poşetă nu poate niciodată să înlocuiască un umăr cald, un suflet, un cutremur spiritual. Nu are cum! Sau alte obiecte, oricare ar fi.
Noi suntem oarecum construiţi în spirtul deşertului, cu cât avem mai mult cu atât avem impresia că avem mai puţin. Şi aşa, construim o căsuţă, pe urmă o căsoaie, după care un palat, dar de fapt nu vrem decât un fior care să nu poată fi descris în cuvinte. Şi pentru că nu avem parte de el, ne minţim, ne ordonăm marşul zilnic prin viaţă şi spurcăm tot ce este fundamental. Poftă bună!