Că banii nu sunt ai lor. Că niciodată nu vor putea să pună pe picior de egalitate nobleţea unui om cu buzunarul său. Că, orice ar fi, nu poţi să ai orgasm, iar dacă-l ai, atunci îl mimezi. Că aerul nu costă nimic. Că sexul nu o să fie niciodată dragoste, iar iubirea doar dorinţă. Că nu există costuri şi beneficii în iubire, mai ales că nu e vorba de utilitarism. Că banul, aşa cum o arată Veblen într-o carte de economie, nu poate să spună, în esenţă, nimic despre personalitate şi felul de a fi al individului. Că banul, tot cum spune Veblen, poate fi moştenit, nu câştigat, iar de aici şi impostura de a asocia potenţa, inteligenţa cu portofelul.
Totuşi, dincolo de astea, materialistele nu pot înţelege că omul cinsteşte locul, că frumosul nu e frumos până la capăt dacă nu-l împarţi la doi. Materialistele nu pot înţelege, aşa cum ne arată logica lui Aristotel, că o bucată de pâine nu se va termina niciodată, dacă rupi din ea. Şi asta pentru că mereu o să mai rămână o bucată. Şi tot aşa! Şi cu toate astea, nu pot înţelege că la bătrâneţe nu pot lua lucruri cu ele, ci poate doar amintiri care nu pot fi cronometrate în bani.
Dar, despre ce vorbim, timpul este bani, iar omul este capital. Deci, să capitalizăm umanul, să vindem suflete, să ne minţim cu orice ocazie că totul este mirobolant; poate, cine ştie, o să dăm peste o barbarie suavă.