Ştiţi că omul e o fiinţă socială? Al naibii de legată de tot ce înseamnă socializare şi construct social. Practic, tot ce facem se învârte în jurul psihologiei mulţimilor. Mergem în haită, cumpărăm în haită, dăm legi în haită şi pentru haită. Şi tot aşa. De parcă omul nu poate fi prins în ghearele angoasei sale. Practic, toată viaţa fugim de Sinele nostru, de ceea ce ar trebui să ne facă să fim autentici. Este o spălare în nebuloasa mediei, o înveşmântare cu tot ce este la comun, când vorbim de om!
La fel apar şi legile! Practic, în nebunia de a fi laolaltă, cum spune Heidegger, ajungem să schiţăm bariere de convieţuire. Când limita individualităţii este încălcată, facem apel la lege. Şi care este modalitatea cea mai cruntă, cea mai punitivă? Privarea de libertate! Tradusă în termenii de faţă înseamnă de fapt privarea de a fi laolaltă în haita societăţii. Sigur că şi închisoarea este „un banc de heringi”, a la Kierkegaard aşa, dar iluzia este că acolo totul este forţat, impus, dat împotriva voinţei.
În schimb, în societate o faci cu bună seamă. Te legi singur. De exemplu, iubirea înseamnă prin excelenţă a te lega. Fără să simţi, evident, o faci! Şi nici nu-ţi pui la îndoială funia, ci legi nodul, până se rupe, după care încerci să-l legi la loc. Însă rămâne nodul, cum spunea Paler, şi uite aşa îţi dai seama că trebuie să o iei de la capăt. Eterna şi fascinanta nebuloasă a funiei! Frică, deşert, Dostoievski o arată cel mai bine în Demonii.