Am impresia că dorinţa ca celălalt să sufere este direct proporţională cu dorinţa de reuşită proprie. Cu cât ne chinuim să reuşim, să trecem cât mai repede peste trecut, cu atât ne hărţuim cu “trecutul” care vine peste noi. Ce să facă săracul? Să stea acolo pur şi simplu? Nu e mai bine să ne luăm la trântă cu el şi să încercăm să-i facem felul?
Problema însă cu trecutul nu este aşa de simplă. Şi asta pentru că noi suntem în esenţă o parte din trecut. Să încercăm să îngropăm cât mai repede trecutul înseamnă în primul rând să ne îngropăm posibilităţile de a merge mai departe, deci de a ajunge la noi. Nu poţi să îngropi trecutul fără să te îngropi pe tine! Mai ales când vrei explicit să faci asta, să realizezi ţinta de netrecut. Şi astfel te vezi aruncat într-o competiţie cu fostul. Una evident superficială, dar dureroasă. Pentru că nu are ţintă, nu are nici cap, nici coadă, este doar bulversare şi joc de glezne.
„Să vrei să mergi mai departe” înseamnă tocmai să nu vrei explicit să mergi mai departe, ci să laşi să se aştearnă destinul în tine. Chiar dacă fugi, chiar dacă ai impresia că te îndrepţi spre un altceva, nu faci decât să ajungi la „mirabilul centru”, cum spunea săracul Rilke. Fugi, dar centrul, punctul de greutate te apasă, te cheamă la el. Şi atunci dacă chiar vrei să reuşeşti, să treci peste, lasă-te purtat de val, nu concepe un plan şi o rezolvare în viitorul apropiat, adună-te, scaldă-te în durere, nu fugi de ea, las-o acolo, încet o să ajungi la lumină!