Şi totuşi! Trecerea timpului nu ar trebui să fie cuantificată. Nici vorbă. Nu ne aduce nimic important faptul că s-a schimbat un an, că am împlinit o altă vârstă, dacă nu am parcurs esenţa vieţii noastre. Se poate să treacă un an şi tu să nu fi făcut nimic important. Se poate să fi trecut o viaţă întreagă pe lângă tine fără a aprecia corect natura lucrurilor. Îl avem ca exemplu pe Ivan Ilici al lui Tolstoi.
Este mult mai important să culegem în traista năzuinţelor noastre tot ceea ce nu implică calcul şi nebunie avidă de „număr”. Să înţelegem că zilele de naştere sunt pretexte pentru o viaţă mai bună. Să descoperim frumuseţea lucrurilor pe care nu le luăm în seamă în viaţa de zi cu zi. Să dezvelim stratul sinuos de egoism şi să răzbim în altruism dincolo de Crăciun. Faptele bune nu au timp şi spaţiu. Când ajuţi pe cineva nu o faci pentru că scrie în calendar. Nu o faci uitându-te la ceas. O faci pur şi simplu. Să nu uităm acel „pur”. De aceea merită viaţa a fi consumată dincolo de ore. Pentru că oricum nu îmbătrânim odată cu schimbarea vârstei, şi nu murim nici pentru că „ne-a venit ceasul”.
Când iubim aproapele o facem necondiţionat, dincolo de rasă, cultură, dincolo de apartenenţă şi mit. Iubim omenirea şi astfel ne proiectăm în idealul de a fi oameni. Să nu uităm acel frumos gând a lui Kant: „Omul este într-adevăr destul de profan, umanitatea din el este însă sfântă.”[1] Asta înseamnă că demnitatea este dincolo de interes. Că mijlocul nu este în acelaşi plan cu omenirea. Omul nu poate fi mijloc, întotdeauna trebuie privit ca scop în sine. Şi dacă omul este scop în sine, atunci nu avem nevoie de pretexte pentru a face bine. Umanitatea stă în noi, trebuie să fie la tot pasul. Scenariul pozitiv ne este la îndemână oricând. Trebuie doar să vrem!
[1] Immanuel Kant, Întemeierea metafizicii moravurilor. Critica raţiunii practice, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1972, p. 176.