George Colang

Îmi place la nebunie să văd cum oamenii critică. Toţi criticăm. Chiar şi atunci când avem pretenţia că suntem obiectivi. Evident, e vorba de o critică „constructivă”. Însă, pretenţia de normalitate dă în vileag cu totul altceva. Nu e vorba numai de critică de dragul criticii, ci de o nevoie de a articula spiritul dreptăţii. Cred, totuşi, că dreptatea este oarbă, că avem de a face cu un concept precar, dar dacă lumea în esenţă se închină la nişte principii, atunci nu totul poate fi pus pe seama porozităţii limbajului. Înseamnă, chiar dacă nu-mi place să cred asta, că, undeva, este scris un etalon al propriei noastre existenţe. Că sunt cele 10 porunci, că sunt legile Kantiene, că sunt “fie ce o fi”, există un „ceva” de care ne ferim, dar care ne dă spirit de fiecare dată când simţim că suntem duşi de nas.

Babele de la colţ de stradă nu au nimic de câştigat când o critică pe Maricica, sau pe Ionel. O fi poate una, (hai două) interesată direct, dar restul o fac de dragul limbuţiei, al locvacităţii suave. Şi chiar dacă nu vedem o legătură directă între vorbărie şi principii morale, ei bine trebuie să fim mai atenţi. Principalele subiecte derulate de toţi se reduc la comportament. Foarte puţini dezbat probleme legate de fenomenologie, sau fizică cuantică. Majoritatea sunt axaţi pe comportamentul subiecţilor vizaţi – „ai văzut ce a făcut?; Nu-mi vine să cred că nu a făcut ce şi-a propus!; De ce nu a ales asta?; De ce şi-a încălcat principiile”; etc. Ei bine, astea sunt aspecte care controlează şi marchează teritoriul propriei noastre existenţe. Banale, dar suficiente ca să dea în vileag comportamentul adânc înrădăcinat în cutume şi valori de tot felul. Bune, rele, cine decide? Ce încerc să spun? Că orice decizie medie, banală este legată de etică. Chiar dacă nu mai suntem măcinaţi de morală, de aspecte care nu ţin direct de etică, prin comportamentul de zi cu zi nu facem decât să dăm în vileag, să scoatem din starea de neascundere, cum spun cei cu pretenţii, morala!