Este foarte interesant un lucru. Toţi iubesc, luptă pentru iubire, se războiesc, enunţă judecăţi de valoare şi răscolesc oceane pentru a clădi ceea ce au, evident, sub o formă sau alta. Cu toate acestea, nimeni nu se gândeşte dacă este capabil să iubească. Toţi pleacă nu de la premisa, ci de la axioma iubirii. Matematic, nu sunt probleme, totul este asigurat. Dar nimeni nu atacă problema reală a „iubirii”. Există iubire? Suntem capabili să iubim dacă există cu adevărat? Şi dacă există, putem avea cu certitudine un plan, o schiţă, un ceva al iubirii, un perete de netrecut prin care să putem cu certitudine să ştim ce este iubirea? Adică, tot ne vestim în stânga, dreapta că iubim, nu putem să trecem dincolo de poveste şi să arătăm cu adevărat cum stau lucrurile?

Sigur, nu spune nimeni că iubirea trebuie să fie bătută în cuie, să avem un enunţ în sine axiomatic, să o deducem dintr-o schemă incontestabilă, dar să putem totuşi să ştim pentru ce ne luptăm. Putem să facem acest lucru? Sau, mai presus de orice, ar fi mai simplu să o lăsăm baltă, şi să acceptăm în cor că avem parte de iubire? Mi se pare rentabil totuşi, nu? Să iubim, iar în aceeaşi măsură să nu avem de ce să punem la îndoială iubirea, căci, fie cât mai simplu spus, iubirea nu trebuie probată, se vede de la sine! Eu fiind unul care aclamă acest tip de discurs! Dar mergând până la capăt – ce se vede? Cum se surprinde ascunsul? Dacă nu avem acces la iubire pe cale epistemică, de ce ni se relevă iraţional? Şi dacă ni se relevă iraţional, de ce trebuim să o cernem prin filtrul raţiunii? Poate pentru că inima are o raţiune a ei? Poate pentru că nu totul este trasat în două? Poate pentru că iubirea este o salată? Poate pentru că iubirea este şi nu este?

Poză de aici.

Facebook Comments Box