Când te uiţi la un om care depăşeşte limitele impuse de firea noastră, nu poti decât să plângi. Nu poţi să controlezi miracolul contopit în realitate. Niciodată nu o să fim mai mult decât un fir de aţă ce se rupe în drumul său spre neant. Vom fi firavi, iar acesta va fi cântul care ne va duce spre moarte. Încercăm să rupem golul care ne defineşte. Încercăm să monumentalizăm voinţa, în loc să ne lăsăm pradă neputinţei. Dar chiar şi aşa ! Se întâmplă, se face, exact ca în poveşti, să fie şi Supraoameni printre noi. Geniul creator este cel care cultivă o lume. El este cel care seduce, iar noi, precum oile, ne lăsăm manipulaţi în voie de taina cu care ne învăluie. Creatorul făureşte o lume, are abilitatea de a vedea tocmai că suntem slabi. Şi atunci, ce face? Forţează acest câmp laconic, încearcă să-l prefacă, să-l seducă, să-l scoată din profilacticul care-l învăluie şi să nască.
Plăsmuitorul naşte lumea lui – în ea se proiectează – iar noi, ca produs al seducţiei sale, devenim doar nişte măşti goale dornice de avânt şi de autenticitate. Acest om, care cultivă propria sa personalitate, niciodată nu o să se laude, mereu o să fie umil, nu o să spună niciodată că are ceva, o să fie, poate, socratic… În schimb, turma, pentru a agoniza, a recupera, va compensa făcând apel la lucruri care nu ţin niciodată de ea. În fond, toţi cunoaştem alfabetul, dar asta nu înseamnă că putem să scriem ca Eminescu.