George Colang

Documentele Pentagonului reprezintă raportul sau istoricul deciziilor luate de S.U.A în privinţa războiului din Vietnam, un document comandat de ministrul Apărării Robert. S. McNamara. În 1971, la un an şi jumătate, după ce documentul a fost finalizat, părţi sau chiar tomuri din el au ajuns în presă, lucru care a generat o întreagă dezbatere privind rolul Americii şi scopul implicării ei. Mulţi au crezut că vor înţelege mult mai bine cum au fost trase sforile, cum s-au influenţat sau conturat politicile guvernamentale, dar cei mai mulţi au rămas cu un gust amar, apreciind, ironic spus, înşelătoriile şi modul meschin al conducerii de a impune cu orice preţ minciuna.

Fie vorba, aici este şi punctul de maximă intensitate, temeiul de la care a pornit şi Hannah Arendt atunci când şi-a propus să demaşte, sub auspiciile politicului, mecanismul minciunii. Pornind de aici, putem spune că minciuna, aşa cum este gândită de autoare, capătă conotaţii monumentale în spaţiul puterii. A retuşa şi a organiza înseamnă, până la urmă, a şlefui adevărul, dar adevărul, dacă ar fi să fiu ironic, înţeles ca aletheia, căci politicianul nu face decât să iasă din starea de neascundere, evident, ascunzându-se. Problema, însă, nu este de natură fenomenologică, şi nici nu ţine să ne cutremure ontologic, metafizic, ci cât se poate de mundan, în concretul zilelor noastre.

Astfel, fie că trăim pe stradă, fie că ne aflăm sub un acoperiş, trebuie să ştim că minciuna îşi găseşte sau îşi extrage seva din chipul imaginaţiei. În politică, în tonul autoarei, nu dorinţa de evoluţie a pus societatea în mişcare, ci avântul dat de minciună, impulsul sub care au domnit atât abilitatea de a nimicii, cât şi de a acţiona. Cu alte cuvinte, schimbarea nu ar fi fost posibilă dacă nu ar fi existat minciuna, punctul imperfect, demonul singuratic din care se naşte şi aşa-zisa noastră voinţă sau virtute politică. Libertatea, în aceşti termeni, nu este nimic altceva decât poziţia de pe care spui: Da sau Nu!

Istoria ne arată că omul priveşte cu fidelitate îndărăt, că ceea ce este înfipt în pământ este mai bine să rămână acolo, că îndoiala nu a fost niciodată un imperativ pentru turmă, cât un ghiont greu de digerat. Vulnerabilitatea omului a fost astfel învăluită. Sub imperiul naturii umane s-au ascuns, după ce-am ajuns să fim chipurile încrezători în noi, germenii şi ficţiunile propriilor noastre temeri. De aceea, autoarea şi spune: „Minciunile sunt, adeseori, mult mai plauzibile, mult mai ispititoare pentru raţiune decît este realitatea, fiindcă mincinosul are marele avantaj de a şti dinainte ceea ce doresc sau aşteaptă ascultătorii săi să audă. El şi-a pregătit intenţionat povestea destinată consumului public, avînd grijă să o facă credibilă, în timp ce realitatea are această trăsătură descumpănitoare de a ne confrunta cu neprevăzutul, pentru care nu eram deloc pregătiţi.“[1] Însă, chiar dacă minciuna este bine ticluită, ţinută cât se poate de bine în ascuns, tocmai neprevăzutul realităţii este cel care o scoate din abscons. În alţi termeni, ceea ce ne spune Hannah Arendt este că „minciuna are picioare scurte.“

Dar, chiar şi aşa, pe lângă minciunile deja folosite în politică, trebuie să mai adăugăm încă două. Prima minciună stă înfiptă în aşa-zisul mit alrelaţiei cu publicul, de care se ocupă specialişti ai aparenţelor. Aici, singurul scop este, cât se poate de evident, acela de a încătuşa sub pretextul comunicării în himere ale manipulării. În acest mecanism, ar intra, inclusiv Preşedintele, pentru că şi el, la rândul lui, este trecut prin filtrul specialiştilor, a celor care-i pun pe masa de lucru fiecare problemă în parte. Mai bine spus, fiecare problemă servită în parte. Din toată babilonia de faţă, se desprinde şi o a doua formă de minciună, ea aflându-se sub tutela specialiştilor avizaţi să găsească un răspuns la orice problemă. Diferenţa între aceştia şi primii, iluzioniştii cuvintelor, este dată de faptul că ei erau obligaţi să rezolve câte ceva, pe când ceilalţi erau obligaţi să le învăluiască de ochiul furibund al turmei. Dacă primii rămâneau doar în spaţiul falaciosului, cei de acum erau obligați să mai scoată şi capul afară. Paradoxul face ca însăşi acest mod de a privi problema să fie un obstacol, fiecare individ responsabil cu dezlegarea unei probleme sau găsirea unei soluţii să-şi dorească nu numai să înţeleagă mersul lucrurilor, dar şi să-l controleze, să-l retuşeze după bunul plac. „Erau dornici să găsească formule, exprimate de preferinţă într-un limbaj pseudomatematic, care să unească cele mai disparate fenomene cu care îi confrunta realitatea.“[2] Altfel spus, sub pretextul că dezlegau lumea, ei o încurcau la propriu, fie că erau prea orgolioşi să vadă că problema-i depăşea, fie că erau plini şi dornici de avânt să demonstreze că ei sunt mai mult decât nişte simpli specialişti. Trebuia, într-un fel anume, ca ei să-şi justifice statutul, să arate că pot face mult mai mult decât amicii lor de la relaţii cu publicul.

Totuşi, minciuna şi înşelătoria nu ţineau să ascundă sub preş toate vicleşugurile Americii în faţa propriilor cetăţeni, ci să întreţină ideea că America este cea mai mare putere din lume. Din alt unghi, minciuna era utilă pentru a construi un mit, pentru a crea o legendă cât se poate de artificială, cu mijloace în sine ascunse şi perfide de manipulare şi retorică ridicate la rang de certitudini înălţătoare. Întrebarea care se desprinde, urmărind tonul capitolului, este: Cum de-au putut? Impresia lăsată ţine să ne arate că America a privit totul din perspectiva jocului, a echivalentului probabilităţilor şi punerilor în balanţă, a tot ceea ce înseamnă raţional, fabricat şi modelat în spiritul unei voinţe de amăgire şi descumpănire. Însă, chiar acest joc avea să cadă, căci matematicul, îmbinat cu statisticul, avea să deplaseze miza şi strategia în terenul logicii, şi a nu a realismului, a factualului; propriu-zis, avea să arunce tremurul vitalităţii şi al voinţei pe tabla rigidă a valorilor reci, cantitative, a aşa-ziselor biruinţe raţionale, cele care aveau să formeze şi autosugestia şi autoînşelarea, căci ele nu făceau decât să rupă irealul şi să-l fabrice în aşa-zise bucăţi de adevăr.