Sumbru, pitit, ocolit de apatie, mă scufund în patul cenuşii dezgolite de timp. Sămăluiesc clipa, o transform în eternitate şi o arunc în trecutul feţei mele. Tânjesc după enigma ce mă înveleşte şi sper la o lume nouă în care nu mai există tăcere. Acum toţi tac prin însăşi locvacitatea lor. Am ofilit în concretul zilelor...