Ce-mi plac mie oamenii care se victimizează! Culmea, sunt sinceri în trăirea lor, în nebunia lor de a se lua la harţă cu toată lumea. Mania persecuţiei nu este o boală, nu vine de la doctor, este legată de natura umană. Diferenţa o face gradul, cât o lăsăm să ne cuprindă. Şi, evident, unii fac exces de zel. Atunci intră pe fir toată nebunia legată de comportament. Chiar dacă nu ne place să vedem asta, fiecare în felul lui se simte furat, parcă luat cu forţa din colţul minţii sale şi sedus cu japca! Însă, atunci când nu facem exces de zel, şi intrăm cu totul în pielea personajului frustrat se întâmplă parcă să nu mai vedem dincolo de gard.

Aruncăm în dreapta, în stanga, strângem totul în jurul nostru, aducem aproape fiecare gând criminal, şi totul pentru a spurca în voie. Nu suntem îngeraşi cum ne place să credem, toţi avem pitici ascunşi în cavoul funebru al minţii. Problema apare atunci când nu realizăm grozăvia, când ţinem al dracului de mult să-i corectăm pe cei din jurul nostru, când noi, în prostia noastră, nu putem să mai vedem dincolo de nas. Judecăm, chiar dacă nu avem un ciocan în mână, tăiem de pe listă, molestăm fiecare rămăşiţă virgină de umanitate şi ne prostim în draci. Grozăvia nu este să fii perfect pe hărtie, să araţi cu degetul dincolo de tine, ci să accepţi că hărtia te implică şi pe tine, că, dincolo de orice, nu este nimic altceva decât propria ta pată morbidă de egocentrism, netratat, şi vindecat, dacă se poate, prin egoism. Şi nu e vorba de judecată morală aici, ci de circumstanţe, de faptul că nu ai dreptul, până la urmă fundamental, să nu-ţi admiţi propria-i mocirlă.

Să aibă parte de o persoană complementară. Să le mintă frumos. Să fie totuşi sinceră. Femeile nu îşi doresc oare să stabilească o relaţie reală? Să dea mâna, să nu pună piedici? Nu am văzut femei urâte, poate doar acelea care nu au reuşit să-şi păstreze feminitatea, să treacă subit în spaţiul barbariei. Femeia nu e făcută să dea cu ciocanul. Nu e nevoie să ne demonstreze că face uzură de forţă şi înjurătură; este suficient să fie atentă la detalii, să dea viaţă, căci femeia, chiar dacă nu suntem de acord, este viaţă.

Ce îşi doresc femeile? Să aibă alături un om puternic, lipsit de prejudecăţi, să fie un soi de Don Juan, să aibă simţul răspunderii şi al minciunii. Femeile sunt experte în a descoperi micile minciuni, de aceea adevărului nu trebuie să-i fie forţată nota. Ce îşi doresc femeile? Să nu aibă parte de instabilitate, însă nici să se piardă într-o conjunctură lipsită de joc. În fond, dansul şi naturaleţea nu se pot întâlni decât în spaţiul femeii. Ce îşi doresc femeile? Nici ele nu ştiu, dar e frumos că ne dau impresia asta, că sunt stăpâne pe propria lor instabilitate. Aşa arată şi motivul perfecţiunii. Entropia este culoarea şi jocul oricărui sistem, dar este acolo, îi face cu ochiul. Femeia este punctul de legătură dintre un ocean şi o pată de foc. Numai ea ne poate domoli isteriile, numai ea ne poate aprinde zvâcneala de zace în noi. Propriu-zis, a sta pe cumulul de instabilitate înseamnă a face uz de cele mai-nalte forme de înţelepciune.

Femeile păstrează contactul cu natura, cu iarba, cu focul, cu apa, cu himerele corporalităţii, cu bătălia pulsaţiilor sexuale. Femeia este pactul cu diavolul, cu nevoia de a închide uşa în nas divinităţii, şi a trece dincolo de cutume şi norme. Femeia este viaţă, căci este dincolo de bine şi rău, este dincolo de raţiune şi instinct, este incipit, punct nodal în existenţă, râvnă interzisă bărbaţilor. Ce îşi doresc femeile? Să fie lăsate pe drumul lor, adică drumul nostru, să unească cu zâmbetul, să aducă în joaca lor imensul lumii, cutremurul mult uitat de bărbaţi.

Poză de aici.

Plictisitor sunt. Cum plictisitori suntem. Şi uite aşa, ne plictisim în haită. Că tot suntem laolaltă, barem să lătrăm cu tărie, să ne transfigurăm toate reflecţiile umane ce mai zvâcnesc în noi. In fond, conceptul de „om” nu poate fi pus la îndoială? De ce trebuie să derivăm totul din imensul uman? Nu putem vorbi de un a priori al umanităţii? Cu siguranţă, vom trece în spaţiul barbariei, al animalităţii. Ceea ce nu este tocmai rău. De ce nu ar putea fi omul un simplu animal? Dacă avem haine, oare suntem cu totul diferiţi de maimuţe? Dacă avem sisteme de drept, avem norme, cutume, oare suntem diferiţi în esenţă de restul animalelor?

Este vorba mai exact de o cultivare a vicleşugurile, a modului de operare, a proceselor de seducţie pe care le folosim ca să atragem în capcane. Cameleonul ne este până la urmă cel mai aproape. El ne arată cum stă în esenţă firea umană, cât se pot ascunde în acest imens ocean. Îmi place că ne mirăm de multe lucruri, aprobăm pe scenă, cântăm în cor, nu suntem de acord cu lucruri, înjurăm, spurcăm, dar toate acestea cu o limită, limita bunului simţ, ori, poate, în alţi termeni, limita prin care ne desfăşurăm în acest spaţiu social, precar. Dacă suntem buni, o facem ca să dăm „bine”, ca să fim în acord cu norma. Dacă suntem răi, o facem ca să ne detaşăm de normă. Oricum am proceda, tot aşa ne-am desfăşura, adică minţind cu zâmbetul pe buze.

Poză de aici.

Mă întreb – Noi ce căutăm? Pe cineva onest în stare să producă pentru noi cu adevărat, sau pe cineva care ne fentează, dar ne vorbeşte frumos? Oricum ar fi, se pare că oamenii aleg varianta găunoasă. Dacă există un căţeluş menit a da din coadă, atunci totul este perfect. Nu contează costurile, nu contează că trebuie să ne chinuim mai mult, atâta timp cât ne este măgulit ego-ul, totul este perfect! Tzvetan Todorov – parcă – spunea pe undeva că omul se desfăşoară în limitele instinctului de inferioritate. Adică, dacă ceva nu se mişcă în spaţiul ego-ul nostru, al egocentrismului avid de putere, dacă ceva nu se supune instinctului nostru „perfect” de adaptare la situaţii, atunci avem o problemă. Propriu-zis, totul se centrează în jurul termenilor de inferioritate, superioritate. Ce rezultă? Foarte simplu, dacă vrei să obţii ceva, nu trebuie decât să dai din coadă. Şi totul, absolut totul, conform ipotezei, se rezolvă. Lucrul acesta, dacă suntem sinceri,  se poate vedea cu ochiul liber.

Atunci când ne mirăm, când simţim că suntem îndreptăţiţi să ocupăm un post, să primim un premiu, nu facem decât să ne desfăşurăm în spaţiul inferioritate – superioritate. Şi dacă ne plângem, nu facem decât să ne aflăm aici, căci punem la îndoială „potenţa” celuilalt, monumentalizând în schimb propria noastră persoană. Dacă privim pe dos, dacă nu ne plângem, la fel, dăm importanţă propriului ego şi iar ne desfăşurăm în spaţiul inferioritate – superioritate. Să fie oare aşa?

Vorbim de rău, dar cel mai mult ne place să-l vedem ca o excepţie. Ne asigurăm aristotelic că totul converge înspre bine, că există un lanţ cauzal ce se soarbe într-un final spre bine, că mirajul centrului atrage, iar tot ce nu este „pus la locul lui”, dacă ar fi să facem o analogie cu gândirea heideggeriană, nu este demn de a fi privit cu ochi buni. Suntem aşa cum suntem, dar în nici un caz nu ne este străină meschinăria. Suntem buni, dar ucidem cu sânge rece. Avem speranţe şi gânduri măreţe, dar în drumul avid spre ele sfâşiem şi ultima pată de moralitate.

Spunea cineva că etica apare în spaţiul întâlnirii, că leagă modul în care-l privim pe celălalt de propriile noastre vicleşuguri, convingeri. Asta ar însemna că spaţiul acesta impersonal nu este nimic altceva decât un război menit a strânge laolaltă.  O zbatere continuă, dar necesară prin care implementăm norma, şi legiferăm trucul social. Nu de alta, dar altfel nu s-ar putea. De unde vine răul? Din stele! Evident, din noi!

Sub mine stă neputinţa derivei, goana crescândă de veşmânt încarcerat de vicii. Virtutea este gluma spiritului înalt, haina lascivă cuprinsă de doleanţe şi nimicuri înfăşurate cu iz de drac. Omul are coarne, dar şi aripi. Oricum am privi, nu putem scăpa de chiasmul vieţii noastre. Suntem aşa de răi, aşa de buni, aşa de calmi în răsturnări viscerale, plini de haz, de necaz. Cred că putem să ne numărăm fără nici o problemă zilele încărcate de nefericire, păcat că nu putem să facem asta şi cu fericirea. Să fie nemulţumirea mult mai importantă decât preţiosul tipar al existenţei noastre? Să fie un truc meschin de a ajunge tocmai la desăvârşire? Poate!

Nu am văzut om care să nu plângă în faţa morţii. Undeva, în chinul cotidian înseamnă că există o pată de speranţă, poate de fericire, de voinţă amestecată cu doleanţă, freamăt de viaţă. Amestecăm şi stoarcem esenţa din noi în fiece clipă. Ne uităm în dreapta, în stânga. Parcurgem marşul zilnic fără să-l mai simţim. Călcăm pe pământ şi plutim. Abia în clipe de groază ajungem să ne recunoaştem, să ne întoarcem la sursă, să ne dezvelim de prejudecăţi, să înclinăm balanţa în favoarea demascării. Dacă am fi pe picior de luptă, de neputinţă în fiecare zi poate că am reuşi cumva să depăşim anostul instinct de conservare. Nu că ar fi altceva mai important, dar totul se întoarce, fie că vrem, nu vrem, se apleacă peste noi. O lume dominată de egoism, de strâmtori mercantile nu face decât să alunge lumina şi frumuseţea simplităţii noastre.

Nu cred să nu existe om care să nu fi simţit măcar odată-n viaţă că are nevoie de ajutor. Şi cele mai puternice figuri, persoanele de nebănuit că ar avea ceva firav pitit în ele au ajuns să fie până la urmă impregnate cu neputinţă. Căci, fie cât mai simplu spus, orice tiran ajunge să fie călcat în picioare. Omul nu este ineluctabil, nu este bătut în propriile sale minciuni. Oricând, în orice moment ce pare de netrecut, când iţi este lumea mai dragă, exact atunci se poate nărui totul. Beţia voinţei de putere este alunecoasă şi sună foarte bine pe hârtie, însă pe teren lucrurile stau exact invers. Omul are nevoie să evolueze, să-şi depăşească condiţia precară, dar trebuie totodată să înţeleagă că mobilul voinţei nu este suficient. Avem nevoie de voinţă de putere, dar avem nevoie să ştim că putem să o lăsăm baltă, că o folosim, că ne folosim până la urmă de noi, tocmai ca să ne depăşim pe noi. Totuşi, în goana crescândă de evoluţie se impune să ai curajul de a avea frumuseţea neputinţei. Este mult mai interesant, chiar obiectiv, să treci dincolo de limită atunci când îţi propui să nu o depăşeşti. S-ar putea ca proiectul să fie limita, să fie mormântul viselor tale. De aceea, este mult mai indicat să laşi o portiţă deschisă, să spurci noema, să-ţi îngropi gândul, să ai puterea să-l îngropi, să înţelegi că dansul nihilismului poate fi într-un final pozitiv.

Noi ghicim în celălalt propriile noastre himere, dar niciodată nu avem curaj să ne îngenunchem pe noi, să ne iradiem propriile noastre himere. Începutul evoluţiei ar trebui să stea sub semnul neputinţei personale, sub zodiacul delăsării productive, chiar dacă sună al dracului de ciudat. Din iubire şi amor propriu nu avem curaj să ne sfâşiem, şi astfel aruncăm pisica în curtea vecinului, ne spunem că totul este în regulă cu noi, în timp ce totul este necurat cu celălalt. Astfel, creionăm spaţiul colectiv al aşa-zisei evoluţii. Ne mirăm că totul vine peste noi, când în fapt nici nu ar putea să fie altfel. Să rupem cu voinţa de a corupe, cu puterea plină de oroare, să încercăm să ne spulberăm cu totul, să fim umili în interior, curaţi, mândri de realizările noastre, iar cu toate astea să lăsăm spaţiul deschis, să nu ne închidem în ambiţii personale, să încercăm cumva să lăsăm uşa deschisă celuilalt. Nu e duşman, e om.

O să fac apel la Thorstein Veblen şi a lui carte Teoria clasei de lux, pentru a elucida unele dintre „misterele” contemporane cu privire la prost gust şi bogăţie. Aşadar, clasa de lux numită, mai simplu, clasă neproductivă, fără de muncă trebuie să-şi confere statutul. Primul lucru, cel mai important, ca totul să fie bătut în cuie, foarte curat, nu amfibologic, clasa de lux este cea care nu munceşte. Din toate timpurile, conducătorii, oamenii cu spirit înalt aveau mâinile curate, nebătute de muncă asiduă şi grea. Greul era dus şi este în continuare de clasele joase, de vulg, de cei care produc propriu-zis sub diverse forme, fie că vorbim de combinate, agricultură, brutărie, lăptărie. Aceste clase – chiar dacă în zilele noastre, datorită tehnicii avansate, au fost înlocuite cu maşinile – există în continuare. Orice uzină, tipografie, sau chiar magazinul de la colţ de stradă se învârt în ultimă instanţă sub folosinţa omului. De sărbători, de exemplu, când folosim mijloacele de transport în comun, chiar dacă ne uităm la diferite aranjamente stradale, în spiritul sărbătorii, chiar dacă suntem ghiftuiţi…există persoane care sunt „obligate” să muncească, să fie acolo chiar dacă ar avea „dreptul” fundamental, aşa cum scrie în spiritul dreptăţii, să fie „libere. Acesta este un exemplu banal printre multe altele. Puteam foarte uşor să dau ca exemplu medicii, poliţiştii, jandarmii, sau alte instituţii înrudite cu obligativitatea cotidiană. Oricum, asta nu face obiectul analizei mele. Să revenim. Clasa de lux este de obicei clasa scutită de muncă, de orice fel.

Însă, cum poate atunci o clasă superioară să-şi justifice existenţa? Cum poate să se amestece în banalul grotesc al vieţii de zi cu zi şi totuşi să-şi păstreze statutul intact? Căci, fie cât mai simplu spus, separaţia trebuie să pornească de undeva, altfel nu ar mai avea sens întreg raţionamentul cu privire la clase. De unde poate să pornească dacă nu din veşmântul social? De acolo de unde oamenii sunt până la urmă oameni, egali în faţa lor, în spiritul lor, şi totuşi sortiţi categorisirii, din cotidianul care alimentează orice statut. În fond, diferenţele nu pot fi gândite într-o societate lipsită de valori. Şi atunci, valorile trebuie inoculate, plantate fix acolo unde trebuie, fix în vulg. Deşi sună banal, straniu, clasele sociale trăiesc în vulg. Ele îşi primesc aplauze tot din vulg, iar statutul şi avuţia şi-o însuşesc tot din vulg. Diferenţele se văd şi se pot menţine tot în vulg, iar ostentaţia capătă rang superior când îşi găseşte un „rând de gură cască”. Şi unde sunt adesea aceştia? În vulg! Evident, există şi o lume superioară, străină vulgului, dar aceasta nu interesează pentru analiza de faţă. Nu interesează din două motive. 1. Rolul discuţiei este acela de a-i ajuta pe oamenii sărăci să înţeleagă anumite mecaniste de manipulare. 2. Principiul este acelaşi, chiar dacă vorbim de o lume selectă, vorbim tot de ostentativ, dar la un alt nivel, adică o diferenţă de grad. Întorcându-ne la argument, lumea banală conferă şi legiferează astfel statutul claselor de lux. Şi tot lumea crede, şi aici fac apel la Veblen, că omul bogat este înalt, vine dintr-alte lumi, este frumos şi perfect. Evident, sunt ironic. Dar, Veblen o spune destul de făţiş, luxul este asociat cu potenţa veritabilă, chiar dacă averea de multe ori poate fi primită sub formă de moştenire, sau testament. Nu-l face cu nimic mai veritabil pe unul care primeşte o anumită sumă de bani, mai ales dacă este nemuncită. Asta ar fi o analiză din punct de vedere etic. Însă, la nivel de vulg, chiar economic, este fix pe invers.

Lucrul cel mai interesant pentru noi este faptul că munca poate fi mimată. Iar cei care fac asta sunt reprezentanţii clasei de lux. Aici intrând conducătorii, armata, preoţii, sportivii, în general cei la „care se stă cu gura cască”. Nu numai că nu muncesc, dar transmit „nemunca prin procură”. Pentru această analiză fină este de vină Veblen. Nemunca prin procură este transmisă, spune el, adesea soţiei, iar de la aceasta merge mai departe la tot felul de servitori, care, la rândul lor, au alţi subalterni. Femeia, conform analizei lui Veblen, are rol de trofeu. Adesea, în culturile prădătoare, femeile erau luate ca trofeu. Lucru ce se păstrează, dacă ar fi să privim la cele afirmate de Veblen, până astăzi. Aşa se face că, femeile, chiar dacă au iluzia că sunt libere, la o privire mai atentă, nu sunt decât nişte “exponate” ale avuţiei bărbăteşti. Pentru că puterea nu a fost încă preluată de femei. Dacă o femeie se îmbracă excesiv de „bine” o face pentru a pune în evidenţă potenţa financiară a bărbatului. Chiar dacă vorbim de lux ostentativ, aranjamente cât mai pretenţioase toate au ca rol fundamentarea clasei aşa-zis superioare, în speţă cea bărbătească. Mai departe, animalele de companie – câinii sunt apreciaţi în primul rând cu cât sunt mai greu de întreţinut. Cu cât sunt mai scârboşi, cu cât sunt mai supuşi, cu atât au mai multe de câştigat. Oamenii, în speţă conducătorii, apreciază docilitatea mai mult ca pe orice alt lucru. Cum altfel să-şi pună în evidenţă superioritatea de stăpân? De aceea, pisicile nu prea sunt „iubite” de conducători, ne arată Veblen, pentru că, adesea, nu se supun, îi privesc pe oameni pe picior de egalitate, şi în nici un caz ca stăpâni.

Nu trebuie să ne mirăm, avuţia a mers mână-n mână cu puterea din toate timpurile. Că acum este prezentă sub forme precare pe siturile de socializare nu ar trebui să uimească pe nimeni. Este obligatoriu, chiar se impune ca oamenii în zilele de azi să se vândă mai bine. Este o competiţie obligatorie, stupidă, din punctul meu de vedere, dar necesară ca lucrurile să rămână exact aşa cum au fost plantate de „clasa superioară”.

Undeva, în fiecare victimă există un reproş şi un ciocan cu privire la dragoste. Nu toţi au parte de ea. Şi foarte bine că este aşa. Conţinutul real al dragostei se înfiripă tocmai când nu este la fiecare colţ de stradă. De aceea, în aviditatea după orgasm şi poezie erotică, turma omoară orice pată de autenticitate. Nu că ar fi nevoie de autenticitate, iubirea este în sine motor şi propulsie înălţătoare spre esenţă, dar ar fi nevoie să fie exact cum este, adică unicitate prin simplitate şi calitate. Dacă iubirea ar fi peste tot atunci şi-ar pierde însăşi esenţa care-i conferă credibilitate şi gust. Ca o mâncare ce se soarbe, adulmecă, în sine doar şi pentru sine, fără de egal şi normă. Şi atunci, criminalul care omoară cu sânge rece în serie alege să-şi făptuiască masacrul tocmai pentru că se pierde în şirul poeziilor cotidiene. Acelea care ne spun că la orice pas ne aşteaptă iubirea, după colţ, ori poate la serviciu, în pauză, sau la o ieşire simplă prin oraş. Ori poate şi mai mult, pe internet.

Pe iubire nu poţi fi gelos, pentru că nu este garantul fericirii, nici al exaltărilor ancestrale. Iubirea nu înseamnă doar foc, mai sunt şi paie, şi crime apuse, înălţări şi dezabuzări de la propriile provocări. Iubirea nu se coace aşa cu una cu două, nici nu apare dacă o provoci, dacă-i găseşti o dată fixă în calendar. Niciodată nu o să pui mâna pe ea, mai ales dacă o reduci la un mijloc. Iubirea este scop în sine, vine la tine doar dacă o laşi să vină, doar dacă nu o provoci cu dezgust şi râvnă stupidă. Cei mai mulţi dintre cei care „iubesc”, o fac cu gândul şi foaia după ei. O calculează şi chiar o pun la dospit, cum ar face un anost brutar. Iubirea lor, aşa cum este, „minunată” şi lipsită de gust nu este nimic altceva decât un imens nimic, o gură de aer.

Cum poate omul să caute o persoană potrivită? Potrivită pentru ce? Pentru a se arunca într-un pat inscripţionat cu reguli precise? Poate că esenţa nebuniei de a fi în căutare de suflet pereche lâncezeşte în regretul pe care-l avem înfipt în frunte. Nu ştim să cernem posibilităţile reale, dar ştim cu exactitate să dăm totul la o parte, să ne facem loc acolo unde „ne este locul”. Şi unde este? Acolo unde nu există staticul, acolo unde se nasc himere, în creştetul fiecărei năzuinţe, în nimicul şi nemiluita nebunie de a ne  învârti în loc. Pentru că totul capătă viaţă dacă păstrează contactul cu trecutul. Altfel nu ne-am mai întoarce în locuri pierdute, în persoane care însemnau ceva, iar acum nu mai simbolizează nimic, poate doar incertitudinea şi jocul, poate revanşa pe care trebuie să o dăm trecutului.

Mereu este o luptă pentru supravieţuire, dar în primul rând o luptă pentru supravieţuirea ta ca individ, ca haită cu un ecuson în piept. În esenţă nu interesează „restul”, oricum sunt adaos la propria noastră invenţie cu privire la viaţă, la egoismul acid din noi. Suntem obiectivi pe hârtie, însă pe o pantă de plutire suntem relativi în draci, nu ne scoatem niciodată adversarul din joc, nu care cumva să nu fie loc de iscoadă, de poticniri acerbe, de minciuni pătate cu adevăr. Căci totul este curat, nu amfibologic, în spaţiul cauzal al individului, nimic nu-i scapă, poate doar impresia că nu este ubicuu.