Filosofia lui Nietzsche este seducătoare, dacă stai să te gândești…postmodernitatea este nietzscheană. De la el provin – relativismul cultural, absurdul, somatizarea, trăirea momentului, haosului, întoarcerea la hedonism, beția dionisiacă, moartea lui Dumnezeu, psihologia actuală, psihanaliza și dansul măștilor. Și mai ales….ce nu mă omoară, mă face mai puternic! Practic, nu există domeniu de achiziție a existenței care să nu fi făcut apel la Nietzsche, conștient, inconștient. Și chiar dacă Nietzsche a fost văzut în istoria axiologiei ca cel care a vestit Moartea lui Dumnezeu, cred că discuția e mult mai complicată să fie redusă la un simplu enunț. Mai degrabă, a vestit moartea spiritualității prin tot ceea ce avea să devină omul, o mașină virtuală, neuronală, un cumul de operații estetice, un pretext pentru o perfecțiune ce ar trebui să-i aparțină Zeului, nu omului.

Totuși, nu despre filosofia sa vreau să vorbesc, ci mai degrabă despre viața sa. Știm toți cum a sfârșit Nietzsche! A căzut pradă propriilor sale idealuri de a crea un om puternic. Însă când lași omul față în față cu deșertul, clar nu este o idee bună. Să nu uităm că pentru Nietzsche omul este un cumul de contradicții, o mască de dansează genuin în spațiul corporalității, fără idealuri, un barbar firav, o trestie, dacă ne gândim la Pascal. Diferența însă, dinspre Pascal, este că trestia care se zbate în vânt îl are pe Dumnezeu, în timp ce la Nietzsche trestia este lovită din toate părțile, fără a avea un Dumnezeu. Deci, esența firavă a omului există, ca atare. Însă, cât de puternic să fie omul în lupta sa cu deșertul? Dacă Nietzsche ar fi reușit în propria sa viața, prin exemplul său personal, atunci am fi luat exemplul ca atare și am fi spus – pragmatic – că e mai bine să fii nietzscheean.

Nietzsche a murit în propria sa menire haotică, diagnosticat cu o boală maniaco-depresivă, fără să își mai miște corpul, să mai poată vorbi, măcinat de demență vasculară, dar și multiple accidente vasculare celebrale, cât și o pneumonie, parcă toate adunate să ne arate că ,,trestia” este Nimic fără de Dumnezeu. Și nu e vorba de o pedeapsă divină aici, ci de faptul că atunci când invoci haosul și ajungi să trăiești în el nu poți să primești decât haos.

Facebook Comments