Cred că cel mai greu pe lume este să ajungem la iertare. Și asta pentru că iertarea nu vine ușor, vine împotriva firii barbare din noi, vine din oceanul prins cu frământări, vine pe filonul egoismului. În fond, cel mai nobil este să ajungi să poți să ieriți. Dacă reușești asta, atunci intri în altă sferă, te rupi de oracului goliciunii și ajungi să simți fericirea vieții.

Eu nu am știut să iert, am avut impresia că dacă treci totul într-un alt plan poți astfel să maschezi iertarea, însă lucrurile nu funcționează așa, nu poți să ierți dacă nu te deschizi cu adevărat. Totodată, nu cred că există un mecanism pe care să-l învățăm cu scopul de a ne îndrepta sufletește, dar există revelații, momente în existență când totul se poate strânge într-un punct de luciditate, doar ca să înțelegem lucrurile cele mai simple ale vieții, dar nobile, lucrurile ce ne fac să fim oameni. Iar momentul acesta aproape că este magic, te schimba ca om, chiar și la 180 de grade, te întoarce și-ți arată direcția.

Scriam într-un articol mai vechi despre un timp al timpului, independent de timpul obiectiv. Ei bine, acum am simțit ceea ce atunci realizasem într-un câmp epistematic. Acum am ajuns la acel punct de simțire care te deschide cu adevărat. Și ce este mai important pe lume? Să renunțăm la noi, să lăsăm altruismul să fie ghidul nostru și dacă o să oferim din iubirea noastră, atunci nimic nu poate să ne mai lovească. Chiar dacă o să fim în genunchi, chiar dacă deșertul o să ne lovească, noi o să avem totul!

Facebook Comments