Dacă te uiți pe stradă la oamenii de lângă tine ai senzația că te afli într-un trib. E suficient să vezi ținuta vestimentară, portul somatic …practic, de la tatuaje, freză la haine rupte și figuri rupte din cărțile cu barbari. În fond, dacă vrei să ajungi la miez, atunci nu ai cum să nu remarci că toți vor să se diferențieze. Fiecare om, o poveste. Un bătrânel oropsit, o domnișoară superficială, un om al străzii…Toți își duc crucea, la fel cum Sisif își ducea piatra. Însă, media, dacă ne raportăm la sociologie, este destul de evidentă – toți vor să iasă în evidență prin rupere de la normă. Paradoxul face însă să fie toți la fel, dar asta e o altă problemă și nu o dezbatem acum aici.

Totuși, sociologic, oricât de orb ai fi, nu ai cum să nu vezi deviantul. Și nu e vorba de a identifica un deviant în marea masă, ci e vorba că masa în sine e deviantă. Faptul că normele vestimentare sunt volatile, arată că tendința naturală a omului este de a încălca legea. Conformiștii, sociologic vorbind, sunt doar când sunt în văzul lumii, în abscons sunt devianți notorii. Și tocmai chinul de a ne forța, de a ne strânge sub imperiul contractului social ne face părtași la devianță – pentru că umanul este, așa cum o arăta amicul Kant, o scorbură ce trebuie șlefuită.

Sigur că în chinul deontologismului apar nătăfleții care știu cum stau lucrurile, ori care cred că știu cum stau sau care vor pur și simplu să indice direcția unei societăți prin manipulare. De obicei, cei care apăra justiția. În acest sens, toți cei care apăra normalitatea nu apără de fapt decât interesele adunate pe făgașul conservatorismului. Este evident că beneficiarul puterii nu vrea să-și piardă coroana și atunci este reticent la schimbare. Cei care schimbă însă paradigma vor fi mereu, așa cum o arată și Cioran, barbarii, pentru că merg la instinct, la cauză. Gulerele albe, ca să folosim terminologia lui Sutherland, vor fi mereu la căldură, acoperite, deci schimbarea ar însemna de fapt detronarea și schimbarea valorilor, adică a beneficiarilor puterii.

Mai simplu spus, mersul unei societății nu se face niciodată personal, ci impersonal, prin scrierile oamenilor de cultură, prin testamentul pe care-l lasă societății. Când apare un nucleu dintr-o dată, e clar, nu e firesc. Reglarea se face mereu în taină, așa cum se face cu limba, când vulgarul întră în normalitate, deci în firesc. În schimb, când oamenii impun norma, de fapt impun propria lor voință de putere, ca să ne referim și la Nietzsche. Atât și nimic mai mult.

Normalitatea atunci nu este adusă cu lopata, ci cu flerul istoriei, normalitate nu vine nici de la protest, nici de la conformism, ci mereu de dincolo de ispita de a pune mâna pe lucruri. Normalitatea de acum este de fapt, dacă ne uităm, cum spuneam la începutul articolului, anormalitatea anilor 70, prin portul și ținuta, moda, imaginarul respectiv. Normalitatea este anormalitatea tatuajelor, a berii, simptome ale barbariei, căci acum sunt intrate în normalitate. Și nu pentru că a existat un protest al berii, ori o incantație divină, ci pentru că așa a fost să fie…

Facebook Comments