Să vorbești de echilibru în postmodernitate e ca și cum ai încerca să vorbești la un zid. Însă, am învățat din Mitul Peșterii că uneori și zidurile pot duce undeva și astfel mă pot învârti sisific în jurul unei idei. Nu cred că o idee poate fi arestată, deși mulți au plătit cu viața pentru o idee. Nu este cazul aici, subiectul fiind banal prin excelență.

În Etica nicomahică a lui Aristotel binele este porționat, este structurat în funcție de activități. Astfel, putem vorbi de un subiectivism, la prima vedere, dar mai degrabă vorbim de subiecți diferiți care percep activitățile pe care le desfășoară în felul lor specific. De unde rezultă că binele pianistului o să fie diferit de cel al fotbalistului. Numitorul comun însă este activitatea. Practic, pentru Aristotel nu poți să ajungi la Bine dacă nu te miști de pe scaun. Dacă nu exersezi actul, atunci nu ai cum să fii desăvârșit. Care este legătură cu subiectul nostru? Una foarte simplă, pentru grecul de rând din antichitate fericirea era dominată de echilibru, de mărimea justă.

Pentru noi fericirea este adrenalină și tot ce iese din matcă pare a fi mirobolant. Suntem practic în antiteză cu tot ceea ce ne-a format ca spirit și cultură. Dar nici ăsta nu e subiectul nostru, ci mai degrabă nenorocirea la care ajungem încercând să epatăm în gol. Când vezi câte sunt dispuși să facă oamenii ca să iasă în evidență, rămâi mut. Oameni care mor încercând să facă selfi-ul perfect, cocoțați pe trenuri. Tatuaje, fum, exces, lanțuri, haine, culori deschise, dark, gothic, manele, căței plimbați cu mașina electrică, tigrul ca animal de companie, droguri, băutură ieftină cu foiță de aur și tot felul de idioțenii doar pentru a ieși în evidență, adică a ieși din starea de echilibru, care pare așa de învechită, doar pentru a fi altfel. În sinea lor, pentru că există valori morale, acești indivizi simt goliciunea, iar când-i acaparează angoasa, nu că se sinucid, dar îi distrug pe cei din jurul lor. Ce nu înțeleg acești nătăfleți este că Supraomul de masă, așa cum îl descrie Umberto Eco, este de masă, în linie, e consumator. Deci orice operație estetică, produs, mașină ultimul tip, telefon de aur, toate invențiile posibile au un preț, ceea ce le face accesibile. De unde drama supraomului de masă, în încercarea de a fi altul, devine doar o oaie.

Îi apreciez pe toți cei care cred cu adevărat în ceea ce fac, nu sunt mulți. Îmi plac oamenii echilibrați, nu scepticii de serviciu care au impresia că le știu pe toate doar pentru că au deschis Wikipedia. Până la urmă să trăiești în acord cu tine este mult mai natural decât să încerci să-i mulțumești pe toți. Culmea, s-ar putea să ieși și din normă, doar pentru că nu vrei!

Facebook Comments