Cum ai luat decizia de a o lua pe drumul filosofiei? Pentru că foarte mulți fug de ea tocmai că nu o văd pragmatică.

R: Nu-mi amintesc să fi fost o „decizie” propriu-zisă. Pur și simplu am intrat pe drumul asta pentru că-mi plăcea peisajul. De multe ori nu ne alegem noi drumul, ci doar ne lăsăm duși de val și, după în timp nu ne mai putem întoarce pentru că ar trebui să „înotăm” împotriva naturii noastre. Cam așa a fost și în cazul meu, am intrat pe drumul filosofiei să vad despre ce e vorba și, cu timpul, mi-am dat seama că nici dacă as vrea, nu m-aș mai putea întoarce pentru că asta ar însemna să renunț la o bună parte din mine.

Ce le-ai spune celor care asociază filosofia cu trândăvia?

R: Le-aș spune că sunt cel mai leneș om din lume și că îmi place să trândăvesc. Și aș invita toată lumea să facă mai des lucruri care pur și simplu le plac, fără a avea neapărat o utilitate concretă și imediată. Dacă, copii fiind, ne-am fi întrebat care e utilitatea îmbrăcatului pentru că oricum putem umbla de-a-bușilea dezbrăcați, nimeni nu ar mai purta haine. La fel și cu mersul, cu scrisul, cu cititul… Majoritatea lucrurilor pe care le-am învățat până pe la vârsta adolescenței au fost văzute, mai întâi, ca inutile. Filosofii, la fel ca și artiștii, sunt doar niște copii mai mari care refuză să crească.

Ce este cel mai important în viață? Ce te motivează pe tine să te ridici în fiecare zi în picioare?

R: Viața însăși. Nu-ți trebuie alt motiv să te ridici din pat decât faptul că ai deschis ochii. Mi se pare că cine caută prea mult motive pentru a face ceva, la nivel inconștient, s-au hotărât deja să nu facă lucrul respectiv. La fel, a te întreba „care este cel mai important lucru în viață e ca și cum te-ai duce la un film pentru a vedea care e cel mai scump element de decor. În viață, cam toate lucrurile sunt de decor – ele doar stau acolo pentru a fi folosite în caz de nevoie și sunt importante doar dacă viața însăși te aduce în situația de a avea nevoie de ele.

Am văzut că te pasionează problema creierului, deci filosofia minții, pe lângă estetică, antropologie și evident limbi clasice, unde vrei să ajungi, sau ce alt domeniu crezi că o să te fascineze pe mai departe? Și cum le legi pe toate, care este punctul de fugă, dacă tot suntem la arte și-n zona aceasta a esteticului…?

R: Cum am spus și mai sus, am intrat pe drumul asta pentru peisaj. Toate aceste domenii sunt elemente din acest peisaj care mi-au captat atenția la un moment dat. Nu știu dacă există neapărat un punct de fugă, drumul ăsta s-ar putea să fie un drum în cerc și, la sfârșit să nu ajung „nicăieri”. Și este oarecum normal să fie așa pentru că existența umană are un singur „punct de fugă” etern – sinele. Cu toții fugim înspre noi înșine și, în același timp, de noi înșine. Să încerci să rezolvi paradoxul ăsta prin logică e ca și cum ai încerca să găsești argumente pentru a iubi pe cineva.

Tocmai ai publicat o carte la Editura Universității din București unde tratezi problema Nimicului. De ce ar fi nimicul mai important decât deplinul, exhaustivul, totul? Pentru că omul actual, așa grăbit cum este, parcă vrea cu două mâini să pună mâna pe orice, să acapareze totul…

R: Nimicul este interesant pentru că, oricum ai vrea să-l gândești, își scapă printre mâini. El se transformă în ceva de fiecare dată când încerci să spui chiar și cea mai simplă propoziție care începe cu „Nimicul este….”. Dacă este adevărat că nu poți să ai totul, nimicul este unul dintre lucrurile pe care nu le putem avea. Și d-asta este important să știm cum putem vorbi despre el. Visurile noastre sunt nimic, lumea provine într-un fel din nimic și chiar noi înșine suntem străbătuți de nimic în măsura în care nu există niciodată o constanță absolută a existenței noastre. Ne răzgândim de pe o zi pe alta, ne schimbăm planurile de viitor, ne schimbăm ideile. De aceea, pentru a ajunge la deplinătatea ființei noastre, trebuie mai întâi să acceptăm că suntem nimic și să ne cunoaștem pe noi înșine. Adică să cunoaștem nimicul din noi.

Mai este utilă filosofia în ziua de azi? Sau pur și simplu e moartă?

R: Din ce am spus mai sus cred că reiese cât de utilă este filosofia. Problema cea mai mare a omului contemporan este că are o înțelegere naivă despre ce înseamnă „util”. Ne gândim în genere că „util” este ceva ce putem folosi în domeniul practic de îndată ce l-am cumpărat. Cu toate acestea, există un înțeles mai adânc al utilității care face trimitere la „ceea ce ni se potrivește planurilor și scopurilor noastre”. Sunt multe lucruri pe care le considerăm inutile doar pentru că planurile noastre nu le includ. Din acest punct de vedere, filosofia are o utilitate supremă. Ea ne poate ajuta să ne cunoaștem mai bine pe noi înșine, astfel încât să știm ceea ce ni se potrivește cu adevărat. În afara unui context filosofic – în sens larg de „context de gândire” – nu există utilitate.

 

Cum este iubirea postmodernă? Cum este la Platon? Dacă crezi că mai există vreo legătură…

R: În esență nu cred că sunt diferențe. Iubirea este și a fost dintotdeauna, în esență, un fel de dorință de împlinire a ființării omenești. Diferențele sunt doar accidentale, în funcție de epoca istorică despre care vorbim și de modurile în care omul înțelege ideea de împlinire. Iubirea postmodernă are chipul idealurilor omului postmodern care sunt contradictorii. Avem un om înclinat către simțuri, dar care dorește și spiritualitate, un om înclinat către bunuri materiale dar care, în același timp, se dorește și un om al principiilor. În ceea ce privește iubirea, omul postmodern e la fel de contradictoriu: el ar vrea sa trăiască toate poveștile de iubire din filme și, dacă se poate, să le poată schimba de pe o zi pe alta ca și cum ar avea o telecomandă. Astfel, cel mai simplu lucru din lume devine un fel de ideal suprem în viață. Dacă privim însă cu un ochi reci, iubirea e cel mai comun lucru din lume, nimeni nu scapă neiubit din viața asta, fie că vrea, fie că nu. Iubirea nu trebuie căutată, ci doar lăsată să fie, fără să-i impunem noi idealurile noastre artificiale.

Toată lumea aleargă după fericire acum, toți știu cum este, ce zice un gânditor, există fericire? Mai poate omul actual să o atingă?

R: Fericirea este, la fel ca iubirea, un fenomen care ține de împlinirea ființei umane. Și este un fenomen simplu. Doar noi îl complicăm încercând să ne reprezentăm cum ar trebui să arate, dar așa nu facem decât să ne mințim singuri. Nu poți să știi ce e fericirea decât când o atingi, așa că orice imagine de-am face dinainte despre ea este o prejudecată. Prin urmare, decât să citim cărți de genul „10 pași către o viață fericită” mai bine am încerca să alungăm din mintea noastră orice idee preconcepută despre fericire și să trăim pur și simplu. Viața însăși ne va oferi suficiente motive să fim fericiți, totul este să fim suficient de deschiși ca să dăm curs acestor motive.

Există vreun filosof preferat? Dacă există, atunci spune-mi câteva lucruri care te-au dat pe spate cu privire la gândirea lui, viața lui…

R: Nu as putea să dau un singur nume pentru că sunt mai mulți gânditori care m-au marcat, începând de la Heraclit și Parmenide, până la Maurice Merleau-Ponty. Pot, în schimb, să spun care este tema filosofică preferată pentru că este lucrul după care mă uit în orice carte pe care o citesc: este vorba despre problema modului în care noi putem „cunoaște” nimicul cu ajutorul dispozițiilor noastre afective. Angoasa, iubirea, uimirea, nostalgia, curiozitatea, îndoiala – toate acestea sunt dispoziții afective care arată cum corpul nostru împreună cu mintea noastră reacționează în fața a ceea ce nu putem rosti cu claritate și nu-l putem prinde în discurs până la capăt. Nimicul este acel rest de inefabil pe care-l găsim în orice om și care ne atrage și ne îmboldește să-l cunoaștem. Toate sentimentele noastre sunt interpretări corporal-emoționale ale acestui nimic.

Pe Cornel îl găsești aici.

 

Facebook Comments