Dacă mâine ar muri o persoană pe care o urăsc constant peste 30 de persoane în viața de zi cu zi, din momentul morții ar avea peste 60 de persoane care ar aprecia tot ce ține de parcursul ei prin viață. Noi nu suntem capabili cu adevărat să apreciem oamenii la momentul potrivit, dar mai ales la nevoie. Liniștea apare doar după moarte, în timpul vieții este aproape imposibilă.

Când e vorba de indivizi mediocri, de moartea lor, evident, li se șterg toate păcatele, plus că sunt priviți bombastic. Numai cât suntem în viață nu ni se șterg păcatele, ba chiar suntem condamnați de preoți, judecători, polițiști, moraliști de tot felul, cu ocară, la o viață fără de cusur! Cert e că ne este aproape imposibil să vedem dincolo de nasul nostru egotic și astfel să facem un pas spre alteritate, dar mai ales spre celălalt. Altruismul, rămâne astfel doar o glumă bună. Să nu mai vorbim de meritocrație!

Și… până la urmă, ce este fericirea? Nu este ceva ce căutam și nu trăim niciodată? Este un ideal platonician, iar noi nu avem acces decât la gluma ei. Cum sunt pătratul, cercul, rombul,  așa e și fericirea, un proiect de neatins, o formă, dar fără conținut. Nimeni nu poate să pună mâna pe un cerc, poate pe o masă rotundă, cum nu poate nici pe un dreptunghi, ci pe tocul unei uși cu o formă dreptunghiulară; mereu avem conținuturi create din forme ideale, dar niciodată nu atingem idealul Formei. Și cu toate astea, ne urâm între noi, ne omorâm sistematic. Holocaustul este astfel cel mai relevant când vine vorba de ce poate face omul când este la putere…

Facebook Comments