Mi-a plăcut foarte mult ideea ta[1] legată de faptul că dăruirea este psihosomatică, sau doar somatică, dacă poți să dezvolți ideea…

Oricum am lua-o, că e vorba de dăruire artistică sau amoroasă, de dăruirea celui care pansează răni sau ascultă coșmaruri, dacă nu te ”costă”  nimic din energia ta vitală, din celulele tale, din suflul tău animal, ceea ce ”dai” n-are nici o valoare. Pentru că a dărui presupune un consum real.

Pentru mine orice, absolut orice, este subiect de ironie, mai puțin ce se întâmplă în corp. Acolo lucrurile capătă greutate, tragism, adâncime… Nu iau in serios decat instinctul, el e grav, e sacru.

Deși am început să valorizăm corpul în sens filosofic, în occident, după secole de somatofobie, tot mai găsești sechele, mai ales la cei care au impresia că se apropie mai bine de viață prin teorii. Te umflă râsul, dar așa sunt unii. Raționalismul e o boală, zic eu, o nevroză. Mulți suferă de mania teoretizărilor ca de herpes. Fapt e că acești oameni bolnavi au impresia că ți se dăruiesc atunci când îți oferă produsele gândirii lor sau respect sau mai știu eu ce ficțiuni și abstracții. NU. Nimeni n-are cu adevărat nevoie să asculte predici. Dacă vrem episteme, avem tomuri întregi la dispoziție de studiat prin biblioteci. Iar ca femeie te simți mult mai pusă în valoare de dorința unui bărbat decât de conversații savante. Dacă simți altfel nu prea e în regulă, zic eu, ori ai avut o traumă, ori ești foarte inhibată de ceva.

Nu îmi dau seama dacă e posibil să comunici în corp cu cineva perfect și să fii nepotrivit în alte sensuri. Pentru că eu cred că există o corespondență între ceea se suntem într-un plan și în altele. Un om pur și pasional e la fel, pe toate fronturie. Știi ce zic?

Iar refugiul pe sub fustele metafizicii și ”respectului” e un fel de a-ți exprima ostilitatea. Când chiar îți place un om, primul imbold e să îl atingi. E ceva firesc.

O femeie, care e în deplinătatea facultăților ei  naturale, n-o să îi ierte nici măcar delicatețea unui bărbat care o refuzat-o, în schimb îi va ierta orice cruzime unuia care a dorit-o carnal. O fi și la bărbați la fel, habar n-am.

Nietzsche sau Kant?

Categoric Nietzsche.

Ce are Anglia și nu are România? Și ce înseamnă ,,acasă” pentru tine?

Anglia a fost mereu pentru mine țara făgăduinței, de când eram copil și citeam basme și povestiri după piesele lui Shakespeare. Apoi, în adolescență… doar rockul englez era ”bun” și doar filmele britanice, ba chiar made in the UK, că bună parte din Scoția nu e Britain. Îmi plăceau autorii englezi și îmi plăcea umorul lor. Ce am descoperit însă, acolo, a fost mult peste așteptări. Pentru că am descoperit mai multe lumi într-una singură, un mediu cosmopolit luxuriant. Mă refer și la Northampton unde m-am dus pe urmele idolilor mei rock, dar mai ales la Londra. Englezii s-au purtat excepțional cu mine: m-au găzuit, m-au ospătat, m-au îmbătat, m-au tratat ca pe unul de-ai lor. În Londra am descoprit însă și turcii. Știi că acolo contează mult în ce regiune ești: Nord, Sud, Est,  Vest. Sunt foarte diferite între ele ca spirit și ca tip de populație. Sudul e cu familii din clasa mijlocie, băștinași sau emigranți mai vechi, Estul e cu oamenii cei mai săraci și cu emigranți din așa zisa lume a treia, Vestul e cel mai tradiționalist englezesc și e destul de snob și de bogat, intelectual și ”posh” cum se zice, iar în Nord sunt mulți turci și emigranți din Nordul Africii și din lumea arabă. Turcii nu m-au tratat ca pe un seamăn ci ca pe o femeie foarte frumoasă, ceea ce în România nu mi s-a întâmplat. Compatrioții mă fac să mă simt de-a dreptul urâtă și, pentru cineva care are vocația frumuseții, e destul de greu de îndurat. Eu am vrut să fiu artistă de când mă știu și am doar studii de estetică…

”Acasă” mai e și legătura cu pământul. În Franța și în Elveția am simțit că, parcă, pământul mă scuipă… Îl auzeam șoptindu-mi: cară-te, n-ai ce căuta aici! Ca să nu mai vorbim de State unde, iarăși, m-am simțit oribil. În schimb, în Anglia, în Londra de Nord, în inima cartierului turcesc, e un teren uriaș, pe care îl numesc Împărăția Mea. E  un loc straniu. Îl simți ca pe un  portal… spre o altă dimensiune. Merg în primul rând acolo să meditez, să mă regăsesc, am nevoie de energiile lui ca sa mă simt întreagă. Acasă. I-am târât acolo pe toți prietenii, cunoscuții, apropiații. Îi invit acolo ca în sufrageria mea. E un câmp, o fâșie de pământ acoperită cu iarbă, cu o baltă și ceva stufăriș. Amicul Sam, care e și el poet, a fost adus acolo prin ploaie. Și a constatat că teritoriul Împărăției mele era plin de ciori. Ele sunt mereu acolo. Și, când am ajuns în parcul învecinat și am dat peste un teren de fotbal de dimensiuni gigantești, a constatat că acolo nu era nici o cioară, totul era frumos aranjat, cochet, era un teren obișnuit, într-un parc oarecare.  Și mi-a zis: Ai dreptate, e un loc special, l-am simțit… E altfel, e ciudat, e sălbatic.

Dar Acasă e, în primul rând, locul unde e bărbatul pe care îl doresc. Admit că dacă îl găseam printre grecii care îi plac lui așa de mult, m-aș fi simțit, poate, acasă, în Grecia. Pentru mine erotismul e pe primul plan. Nu sunt genul de femeie independentă și autocentrată. Nu m-am orientat niciodată după bani sau după carieră. Iar el e acolo.

 

[1] Nu există dăruire decât în și prin corp.
Ideea că dăruiești produse metafizice e pură vanitate.

Iubește diferit o femeie față de un bărbat?

Iubirea e de multe feluri, o știm încă din antichitate, de la greci. Iubirea de tip agape e într-un fel, cea de tip philia în altul. Dacă te referi la eros, nu cred că sunt diferențe notabile. Bărbații îmi parea că au mai multă nevoie de comunicare afectivă și intelectuală și femeile sunt mai carnale… Pentru că le nasc probabil, sunt mai legate de corp, habar n-am, nu vreau să speculez prea mult. E subiectiv, totul. Eu nu valorizez decât pasionalitatea, intensitățile, excesele în orice: în artă, în gândire, în sexualitate. De când îl cunosc pe el tind să spun că iubim erotic la fel și unii și alții. Atâta forță și patos și intensitate eu n-am văzut prea des la bărbați, decât pe plan creativ sau intelectual, dar e suficient să dai peste un caz care infirmă regula, ca să începi să îți pui întrebări.

Cât din tine este într-un roman? Crezi că după ce s-a terminat lucrul și opera a fost aruncată în spațiul judecătorilor, al oamenilor, nu îți mai aparține? Pentru că am tot auzit noema aceasta! Sincer, când recitesc anumite lucruri, și eu am impresia că au fost scrise de o altă persoană. Și mai e vorba și de scrierea la comandă, comercială, care presupune tocmai depersonalizarea; mă gândesc că, dacă reușim, cumva suntem în stare să ne proiectăm alteritatea, să ne transpunem și chiar să devenim altul atunci când scriem, deci cât din tine se găsește în scrisul tău? Sau câte putem cunoaște despre omul din spatele unei lucrări…în genere?

Când spui despre o carte de ficțiune că e inspirată din realitate,  despre ce realitate e vorba? și oare o serie de evenimente gândite și înțelese într-o anumită cheie chiar corespund unui adevăr, de orice fel? Și cum e dacă, la un anumit interval de timp, te pomenești că acel mod de a vedea lucrurile se întemeia pe o eroare de înțelegere și interpretate? dacă descoperi ceva care schimbă complet macazul în mintea ta și, inerent, în felul de a concepe acele evenimente? Mai poți spune că ”ficțiunea” a fost influențată de realitate? Interpretarea greșită, care a generat-o, are vreun temei real?

Mai toate romanele mele sunt inspirate de niște experiențe trăite, dar duse ficțional la paroxism, extrag din ele cam toate extazurile și coșmarurile posibile și le asamblează într-o formulă care depășește bine orice corespondență cu ”realitatea”.

Poate că tocmai asta e menirea literaturii, să împingă materia primă a unor întâmplări de viață în zone extreme sau umbroase ale trăirii și să le treacă prin diverse cercuri posibile ale infernurilor și paradisurilor interioare.

Nu vreau să las impresia unei confesiuni cu ceea ce scriu, mai ales atunci când scriu la persoana întâi și iluzia aceasta a auto-dezvăluirii e destul de puternică. Eu cred, ca și Foucault, că prin scris doar îți reconfigurezi identitatea, deci te re-învălui, dar în termeni convenabili ție.

Eu, una, m-aș simți ca naiba să știu că a făcut până și Juian Barnes (autorul meu preferat la ora actuală) literatură,  inspirat de întâmplări și întâlniri cu mine, de orice fel ar fi ele.

Odată pentru că literatura e doar un joc și, orice ar fi, e mai prejos de realitatea care a alimentat-o și, apoi, pentru că în viață e întotdeauna mai bine… chiar și atunci când e tragic, chiar și atunci când ni se pare că ar fi mai rău, tot mai bine e. Pentru că e aievea.

Hai să zicem că, în fiecare carte de-a mea mă proiectez într-un  personaj, dar nu în cel principal neapărat. Dar ce proiectez e tot o ficțiune a sinelui, practic noi trăim în mintea noastră în diverse straturi ale ficțiunii. Realitatea  e o interpretare.

În cartea care a apărut acum la Polirom m-am distribuit în pielea unei georgiene din secolul XVI pe care o ia sclavă un ameji otoman.

Crezi că filosofia este pragmatică? Sau te rupe complet de realitate?

Filosofia pe care o iubesc eu te conduce spre realitate și infra-realitate, filosofia e totul, prin filosofie am reușit eu să devin conștientă de perversitățile raționalismului, de exemplu…

Mie îmi plac grecii antici și postmodernii. Mai ales grecii născuți în Samos, Pytagora și Epicur. Știi că insula a fost o vreme sub dominație otomană și acum e din nou grecească, dar lipită de coasta Turciei. E foarte interesantă coincidența asta. Toți cei foarte dragi și apropiați au o legătură puternică și de  altă natură cu grecii.

Filosofia îți deschide porțile realității în mod categoric. Ceea ce, însă, cei mai mulți dintre oameni numesc realitate, e o iluzie colectivă sau particulară.

 

Ce este morala pentru tine? Există valori morale, ori totul se reduce la un utilitarism de moment?

I-am pus și eu întrebarea asta celui mai în vogă autor turc al momentului, Burhan Sonmez și el mi-a dat un răspuns pe care l-am preluat.  Moralitatea și valorile morale țin de capacitățile autoreflexive ale fiecăruia, ele nu pot fi învățate sau deprinse mimetic. Valorile comunitare sunt, de cele mai multe ori, maimuțăreli ale celor autentice la care nu poți ajunge decât individual, prin exercițiul liber al gândirii. De aceea eu am spus mereu: morala socială, de orice fel ar fi ea, e falsă, e un simulacru. N-ai ce să înveți din afară sau de la alții. Morala autentică e discernământ.

 

Este iubirea o glumă bună, ori poate ce avem mai sfânt?

Dacă e erotică da… e tot ce avem mai sfânt. Alte forme de iubire mă tem că pot fi ușor pervertite sau disimulate. Dragostea este lucrul cel mai drept și mai meritocratic cu putință, nu poate fi falsificată. Când iubești cu toată ființa ta, celălalt simte și reacționează. Nimeni n-a refuzat vreodată dragostea, ce refuzăm sunt obsesiile posesiv-egoiste ale celor care cred că ne iubesc când de fapt doar vor cu ardoare să ne folosească. Dragostea se întâmplă numai și numai pe merit. Nimeni nu trăiește marea întânire dacă nu e pregătit pentru ea, dacă nu are suficientă forță interioară, dacă nu e dispus să riște totul și să dea totul.  Din păcate însă pot deveni mame și tați și oameni lipsiți de orice vocație părintească. Pot deveni soți și soții sau prieteni sau parteneri tot felul de egoiști și fanfaroni și inși fără cuvânt și fără sentimente.

 

Cât din ce ascundem ne definește? Paler vorbea[2] de un spațiu închis la care nu au acces ceilalți, poate nici noi, prin faptul că este un spațiu care nu poate fi controlat, eu tind să vorbesc de barbarie, când mă gândesc la lucrul acesta, sociologii i-ar spune devianță, iar psihiatrii cu siguranță ar găsi o boală, deci cât suntem în viața de zi cu zi din ceea ce suntem?

Vai ce îmi place întrebarea asta! Eu am zis întotdeauna că sunt ca acei infractori care abia așteaptă să se dea de gol. Nu cred că toți ascundem o patologie, dar ceva ne-acceptat social cu siguranță. Cred în nevoia uriașă de a ne elibera de anumite constrângeri și tabuuri care ne-au fost impuse, de mici. Așa îmi explic cele mai multe dintre comportamentele deviante. Vorbesc în numele meu. Mediul intelectual, ca oricare altul, are stereotipiile lui, iar eu simt o plăcere extraordinară în a le sfida. Nimeni nu suportă, pe termen lung, să fie definit de alții. Când ajungi să te subordonezi unui rol social ești un om mort, mort, mort. Probabil că ajung la patologie cei care nu își dau voie nici în forul lor lăuntric, nici în relații să fie autentici… Nu cred în barbaria înnăscută. Ne barbarizează exact constrângerea. Orice animal ținut în lanțuri se înrăiește, iar omul e un animal ținut în lanțuri. Eliberează animalul om, nu îi stigmatiza plăcerea, lasă-i șansa de a trăi orgiastic cumva și așa de bun și generos se face…

Talibanismul provine din gândire, e cultură, nu e natură. Talibanii nu sunt brute naturale sunt niște creaturi programate prin gândire să facă rău.

 

[2] ,Sunt aproape convins acum că omul are, de fapt, trei vieţi relativ distincte. Una, publică. Alta, particulară. Şi alta pe care ― în lipsa unei formule mai bune ― aş numi-o “secretă”. Prin “viaţă secretă” înţelegând nu ceea ce ascundem de ceilalţi, din pudoare sau din interes, ci acea parte din noi asupra căreia nu avem nici un control ― cum ar fi obsesiile, fantasmele, visele, subconştientul ― şi unde nu ne putem minţi.’’ Octavian Paler

[3] poze din arhiva personală

Facebook Comments