Ce bine ar suna un roman cu întrebarea asta în titlu, nu? Cred că toți ne gândim ce este cu viața noastră și cum ajungem să ne punem mai multe întrebări, să intrăm în profunzime, fugim. În bună parte, credem că știm cum stau lucrurile, deși nu avem nici o idee cu privire la ce ar trebui să facem cu viața noastră. Instinctual, se rezolvă foarte multe lucruri, se pun bazele relațiilor, căsătoriilor, se duc genele mai departe și cam atât. Sigur, viața pentru un hedonist o să fie doar distracție, iar pentru un habotnic doar un prilej de desfătare spirituală.

Oricum ar fi, extremele sunt extreme, oricât de tautologic ar suna. Totuși, există foarte multe rețete de la tot felul de specialiști în viețile altora, mai puțin în ale lor, căci întrebarea fundamentală din titlu atârnă destul greu când este pusă în spațiul personal al fiecăruia, dincolo de zidul egotic este mereu mai ușor să jonglezi, să-ți dai cu părerea, să emiți judecăți de valoare. Și totuși, dacă stăm să ne gândim, putem să știm cu adevărat ce este viața pentru fiecare în parte? Căci mereu o să vedem de pe poziția alterității, niciodată din interiorul celuilalt. Obiectivitatea, în fond, sună doar bine, ea există doar în manualele de deontologie ca premisă pentru un echilibru ce este futil, mai ales în postmodernism unde totul este subiectivism asumat.

Deci, ce este viața? Este păcat, pentru sfânt! Este inimă, pentru romantic! Este durere, pentru idealist! Este foc și adrenalină – pentru hedonist. Și poate fi totul sau nimic pentru fiecare dintre noi. Este absurdul, pentru Camus, care a murit cu biletul de tren în buzunar, în mașină. Este subiectivă, nu poate fi dată cu împrumut, cum nici durerea de dinți nu poate fi dată cu împrumut, așa cum ne arată Wittgenstein! Dar oare sacrificiul cum este posibil? Și tot așa, câte situații, atâtea răspunsuri, de parcă noema nu vrea să se lase dezvelită. Nu este oare viața ceea ce curge pe lângă noi de fiecare dată când ne fixăm în proiecte? Când te gândești că există o singură viață, nici că nu îți mai vine să treci strada, totul capătă un sens în sine, fără întrebări și răspunsuri, fără adaos, fără istorie. Dacă am conștientiza că trăim doar clipa, nu eternitatea, atunci nu ne-am mai vinde deloc în relații parazitare, am ajunge să apreciem poate nimicul și goliciunea, iar prea-plinul ar fi doar o glumă bună. Cu siguranță viața nu este doar abur, este și necesitate, dar necesitatea se asigură oricum; ceea ce ne distruge însă sunt relațiile cu cei din jurul nostru, cu oamenii, nu cu lucrurile, obiectele. Ființările, ca să folosim terminologia heideggeriană, sunt reci, nu au cum să ne rănească, nici nu le conștientizăm prezența în viața de zi cu zi, ci doar atunci când se strică și rolul lor pur artificial se depreciază. Obiectele nu au existență. E simplu!

Facebook Comments