Omul este lup pentru lup. Numai oamenii împăcați cu moartea nu mai vor trofee, însă câți reușesc să facă asta? Să ne gândim că doctrinele postmoderne fac din adevăr post-adevăr și ajung la trans-valuare mai repede ca Nietzsche. Omul actual, post-dumnezeu aș zice, are o luptă crescândă cu moartea. Neputând să accepte ineluctabilul, maimuța postmodernă face din viață un mijloc de a învinge moartea, săli, operații estetice, metode sofisticate de tratament și tot felul de produse cosmetice, experimente, totul pentru a trece dincolo de iad.

În acest sens, semenii sunt doar mijloace, nu au cauzalitate ontologică, ci sunt lipsiți de conținut, sunt veritabili doar dacă pot fi folosiți pragmatic, din frică de singurătate, de plictis și, în ultimă instanță, pentru a trece împreună prin viață închinându-se la un ideal. Meritocrația ar însemna, cumva, ca cel mai bun să fie respectat și lumea să se închine la această axiomă. În realitate, meritocrația nu este axiologică, ci este mai degrabă darwiniană, de ce nu, hobbesiană. Nu câștigă cel care are o abordare morală, cel mai bine pregătit, ci mereu cel care se strecoară mai bine. În acest sens, adaptabilitatea este cea care oferă credit, nu speculația intelectuală, sclipirea.

Să ne gândim că meduzele se află în toate apele dulci ale oceanelor și mărilor. Nu au creier, nu au ochi, inimă sau urechi, ci sunt înfipte, așa cum zicea Rilke, în ,,mirabilul centru”, adică în punctul de fugă al existenței, iar acela este triumful genealogiei, al instinctelor. Poate că ar trebui să ne pună pe gânduri…

Și ajungem la miză, de ce nu reușește în viață cel care ar trebui să câștige? Pentru că ,,meritul” este un concept moral, nu  vine din oraculul adaptabilității, ci este un construct, este ceva deontologic, ceva spre care tindem, dar care de fapt nu există. Și atunci, de ce nu câștigă…, pentru că nu am ajuns încă în acel punct în care constructul să bată instinctul.

Facebook Comments