Slave to love

Deși poate pare stupid, durerea sufletească poate fi fizică, însă durerea fizică nu poate fi niciodată mentală. E doar o metaforă, trebuie tratată ca atare! Totuși, poate că inima nu ar mai înțepa dacă ar reuși să renunțe cumva la egotism. Dar cum să o facă? Când inima te pune în viață, când îți arată că totul se învârte în jurul tău? Poate inima să fie altruistă, să renunțe, să idealizeze? Nu are cum! Inima este avânt și beție dionisiacă, este epicentrul egocentrismului, punctul de fugă, dacă vreți, exact ca în geometria proiectivă. Acolo, în fond, se învârte toată izbânda noastră de a ne lua în seamă, de a ne spune că totul se învârte în jurul nostru.

Cu toate astea, inima nu poate decât să facă jocurile, să arunce cărțile, să pregătească scenariul, însă nu poate să meargă mai departe, nu poate să se desfășoare fără complicitatea iluziilor. Aici intervine mintea, rațiunea, care ne spune că ,,omul are nevoie de o poveste ca să treacă prin viață”, nu? Iar tărâmul iluziilor poate face tot ce nu poate face inima. Poate să ducă până la paroxism bătăile egotice, să le monumentalizeze, să dea impresia că totul este bombastic, umflat, cumva scos din mrejele taumaturgiei. Fără iluzii, născute din idealuri ascetice, cum ar fi spus amicul Nietzsche, nu putem să funcționăm, să facem pasul spre alteritate, spre necunoscut, spre barbarie și negoț. Avem nevoie de un soi de deontologie a minciunilor pe care ni le fabricăm. Iar toate astea, evident, vin tot din dorința nebună de a controla lucrurile, de a fi mereu în centrul atenției.

Și acum revin la miză, oare durerea nu ar putea să fie ocolită cumva? Sigur că nimeni nu vrea să se rupă de masochism, asta ne pune pe roate, ne ridică pe culmi nebănuite, dar oare nu se poate cumva să renunțăm la jocul iluziilor? Ori poate să punem o zgardă inimii? Însă, oricum ar fi, de inimă nu putem scăpa, povestea poate fi în schimb controlată. Deci, ce facem atunci? Cum cântărim? Alegem dansul bătăilor de inimă și ne spunem că totul este minunat așa? Sau încercăm cumva să înțelegem că fără un soi de ideal, oricât de mic ar fi, nu putem să funcționăm, să centrăm iubirea, să o punem între semne de exclamare? Inima nu este suficientă pentru iubire, nu poate să facă totul, nu are cum, în schimb povestea deontologică, etică, sub formă de căsătorie, mit, înțelegere, contract social, ideal, metafizic, cum vrei să-i spui, poate fi totul. Căci nu poți să te joci, oricât ai vrea, în fond, cu inima celuilalt, dacă-l iubești cu adevărat! Doar așa ajungi să renunți la tine!

Facebook Comments