craiul-de-curte-noua-sau-iubirea-virginelor

Cred că modul meu de a pune răul în față și a vedea omul un barbar nu mă ajută în viața de zi cu zi. Și asta pentru că, paradoxal, dacă totul este rău, nu ar trebui să fie și o bucățică de bine? Și uite așa, ajung să cred în povești, pentru că mi-am pus realismul în față, chipurile ca să nu mă mai las surprins de nimic. Și sincer nu sunt surprins de nimic, pentru că dacă vreau să nu-mi scape ceva, nu-mi scapă. Nu am nevoie de prea mult timp ca să-mi dau seama că ceva este în neregulă. O fi bine, o fi rău? Știu că ignoranța este până la urmă la mare căutare, dar nu pentru filosofi, nu? – cum spunea bancul. Totuși, când ai ochiul antrenat, cu greu să mai poți să ieși din propria ta peșteră. În fond, cred că sunt două tipuri de peșteri, cea a lui Platon, în care iluziile sunt considerate adevăruri,  și cea a filosofilor, care ies din Peșteră ca să intre în Peșteră. De ce e și asta până la urmă o peșteră? Pentru că aduce cu sine o încărcătură mult prea mare pe umerii unui om. Și filosoful este om, nu? Aduce cu sine niște responsabilități care sunt așa de străine celor din jur încât singura soluție este apelul la peșteră, la propria peșteră. Și asta pentru că soarele este mult prea puternic și pentru ochii antrenați ai unui filosof.

Facebook Comments