539794_562106490487216_1186485108_n

Mă gândesc că foarte mulți oameni înțeleg lumea în care trăiesc. Toți spun cum este viața și cum ar trebui să fie lucrurile. Într-un fel, postmodernitatea trebuie înțeleasă în cheia ei renascentistă, dar mai degrabă dostoievskiană, la care se adaugă fervoare nietzscheană și ai tabloul vieții actuale. În Antichitate se puneau bazele a ceea ce creștinismul a dus mai departe sub formă de dogmă, mai precis, se contura scheletul axiologic al lumii, fundamentul ei valoric. Că erau zei, că erau filosofi, că au fost preoți, toți în limbajul lor specific încercau să spună că noi nu putem să funcționăm fără legi morale. Iar asta înseamnă că, înainte de religie, de lege, au fost conturate niște norme morale care au fost apoi preluate de aparate și transformate în mijloace pentru ideologii politice, doctrinare, religioase, legislative. Și totuși, pentru cei care nu înțeleg cum ne desfășurăm prin viață, există un răspuns simplu, dincolo de orice hățiș legal, religios, există un fundament axiologic, moral.

Ei bine, astăzi, prin supraomul nietzschean, am ajuns să ne dăm seama, să simțim că legile sunt artificiale, că dogmele nu se mai potrivesc cumva cu mersul lucrurile și am început să căutăm noi valențe, de exemplu în știință. Sunt foarte mulți care venerează știința mai mult decât cei care venerează religia. Iar asta este, până la urmă, tot o nevoie de apropiere, de echilibru. Se pare ca fără punct de fugă, ca în geometrica proiectivă, nu putem să funcționăm, dar nu știu cum facem, că mereu ne găsim refugiul în ceva ce promite ceva. Legea îți oferă ordine și pedeapsă și satisface înclinația naturală tot de a ajunge la bine, dar prin prevenție și impunere. Religia îți dă nemurirea, sub diverse forme. Politica îți spune că totul poate fi la degetul tău mic, iar știința îți promite în termeni epistemici ceea ce promite religia în termeni dogmatici. Singura care nu promite nimic și de care fug toți este etica.

Și am ajuns aici, în prezent, unde căutăm cu disperare valori, fără să ne dăm seama că paradigma postmodernității înseamnă de fapt lipsă de valori. Dacă totul este relativ, cum auzi la toți pe buze, atunci înseamnă că nu mai există norme morale și dacă nu mai există, atunci orice este posibil. Poți să iubești și să înșeli, pentru că nu contează, poți să furi și să fii cinstit. Postmodernitatea îți dă prilejul  de a încălca maniheismul principiului non-contradicției. Și asta este stare de fapt. Adică, chiar este posibil să crezi într-un ideal, cum ar fi spus Nietzsche, dar să înțelegi că vine tot din instincte. Adică, poți să faci orice, pentru că nimic nu contează. Și e suficient să te uiți pe stradă, relativismul cultural este deja normalitate. Eu nu spun aceste lucruri într-un ton moralizator, ci descriptiv, pentru că în postmodernitate nu mai are sens să vorbești de valori dacă nu mai există valori, adică sens. Și ăsta este nucleul actual, postmodernitatea, iar supraomul, când vom ajunge să ne desăvârșim  întru-devenirea noastră, va fi lipsit total de sentimente. Frica lui Orwell în fond de a nu ne transforma în mașini o să se adeverească în curând. Am început cu limbajul, l-am aplatizat, am scos tot ce ține de cutremur din el. Am continuat cu haosul și cu venerarea lui. Acum nu mai urmează decât o descoperire nanotehnologică care să ne pună în locul Zeului. Iar când vom fi ajuns cu adevărat, vom fi conștientizat prea târziu că suntem niște fiare.

 

Facebook Comments