Dispreţ

În aceast articol o să avem în vedere temperamentul uman. Mai precis, ne vom apleca asupra tipologiilor oamenilor pentru a putea astfel să schematizăm un plan obiectiv cu privire la natura umană. La început, vom face câteva precizări de natură speculativă, filosofică, după care vom intra în problematica tipologiilor umane. Totodată, vom avea în vedere diferitele interpretări cu privire la temperamentul uman, pornind de la cel clasic, până la diverse teorii care presupun o aşezare mixtă, bazată pe mai mulţi factori. Propriu-zis, vom schiţa un cadru, poate o încercare de a pătrunde cât mai adânc în sfera umană şi în tot ceea ce  înseamnă personalitate şi tip uman.

Este foarte interesant, la greci, polytropos[1], omul era versatil[2] prin excelenţă. Aici un rol important îl joacă şi limbajul, modul de exprimare cu privire la natura umană, un discurs mult mai metaforic, mult mai liber faţă de ceea ce au preluat şi conceptualizat romanii. De aceea, persoana[3], conceptul latin, este mult mai aplecat, el porneşte în sine de la ideea că există un tip uman. Cum ai putea să porţi o mască altfel decât conştient? În schimb – pentru greci – tipul este în sine devenirea, mişcarea, parcurgerea, cu alte cuvinte trans-valuarea, dacă ne-am gândi la Nietzsche. Ei bine, într-un fel, în psihologie păstrăm şi totodată pornim de la cele două valenţe – greacă şi latină – cu scopul de a ajunge la natura umană. Totuşi, aşa cum îşi propune orice ştiinţă aplicată, perspectiva epistemologică este reducţionistă, mai precis, pentru a nu se pierde în literatură şi metaforă, trebuie să fie clară. În măsura în care o face, se păstrează tensiunea teoriilor care se întrec astfel în a defini tipologia umană.

Tipologia are atunci în vedere gruparea subiecţilor în tipuri umane pornind de la anumite caracteristici comune. Aşadar, în funcţie de natura caracteristicilor de grupare se distinct: tipologiile morfologice – gândite după caracteristici morfologice (fizice), cum ar fi: rasele umane. În acest sens, perspectivele de ordin morfologic, ori bioconstitutional au fost identificate şi gândite pentru prima dată de Hippocrate. El a folosit conceptul de tip corporal, determinat de – aspectul constituţional exterior,  raportul dintre ţesutul musculos şi cel osos, raportul  dintre cutia toracică şi abdomen. Astfel, a gândit, pornid de aici:

  1. tipul corporal ftizic – caracterizat de un aspect scheletic, fragil, alungit, temperamental fiind rece, extrem de calculat, poate tăcut, reflexiv; dintr-o perspectivă medicală poate fi predispus la tuberculoză.
  2. 2.tipul apoplectic  are un aspect musculos, spre obez, statura este mijlocie sau mică, temperamental poate fi jovial, impulsiv, instabil emoţional, necontrolat; medical, predispus la anumite tulburări circulatorii şi digestive.

Tipologiile psihologice – grupate după caracteristici psihologice – tipologia clasică a celor patru tipuri de temperament:[4] tipul sangvinic: extrovertit şi stabil emoţional, tipul coleric: extrovertit şi instabil emoţional, tipul melancolic: introvertit şi instabil emoţional, tipul flegmatic: introvertit şi instabil emoţional.

Mai departe, avem şi tipologia lui Schneider – a pornit de la 12 tipuri psihologice care reprezintă baza clasificării actuale a tulburărilor de personalitate: tipul depresiv: dispoziţie aplecată spre tristeţe, pesimism, lentoare ideatică şi totodată motorie, indecizie, lipsă de precizie, ori lipsa de energie cu stare de oboseală permanentă; tipul hipoman: dispoziţie elevată, opusă tipului depresiv, caracterizat de veselie, un soi de optimism excesiv, accelerarea fluxului ideatic, energie dominată de polipragmazie, adică genul care iniţiază simultan, sincronic mai multe activităţi care ajung să nu fie finalizate; tipul fanatic (paranoiac): suspiciozitate, scepticism, un orgoliu exacerbat, un caracter sensibil, sensibilitate exagerată la critici; tipul anakast: meticulozitate, precizie, preocupare excesivă în sfera ordinii şi a curăţeniei, tinde mereu spre perfecţionism, simţ autocritic destul de crescut; tipul mitoman (histrionic): are o anumită superficialitate emoţională dominată de mască, dacă ar fi să privim dintr-o perspectivă antică, are o atitudine teatrală şi  de foarte multe ori demonstrativă, speculativă, genul de om care are nevoie permanentă de atenţie şi afecţiune, rafinament în zona vestimentară, fantezii legate de calităţi sau realizări deosebite percepute în spaţiul grandorii şi al monumentalismului personal.

Tipologiile mixte pornesc de la două două idei: anumite caracteristici morfologice se corelează cu anumite caracteristici psihologice specifice, caracteristicile morfologice şi psihologice determină o predispoziţie pentru afecţiuni specifice, dacă privim într-o cheie psihiatrică, ori medicală. În acest sens avem, ca exemplu, tipologia lui Hipocrate: tipul ftizicmorfologic: aspect longilin, psihologic: temperament melancolic, predispoziţie spre tuberculoză.

Din perspectiva şcolii franceze, ajungem într-o zonă complexă, pentru că la analiza temperamentului s-au luat în calcul emotivitatea, activitatea, dar şi ecoul, adică viteza de reacţie. Şi atunci, dacă facem apel la Le Senn, G. Berger, ori alţi reprezentanţi de seamă, avem opt tipuri de temperament:

Tipul nervos, de obicei este agitat, poate fi fermecător, şarmant, nobil, îndeplineşte mai multe acţiuni pe care nu mai reuşeşte să le ducă la bun-sfârşit.

Tipul sentimental are tendinţa de a fi melancolic, mai retras, rupt de realitatea înconjurătoare, atras de o lume ideală, închis, genul de individ care nu ar trebui jignit, mai ales că poate fi foarte uşor afectat.

Tipul activ este cel care debordează în exuberanţă, mereu la locul acţiunii, un bun întreprinzător, aventuros, poate fi violent, dominat de individualism, chiar independent, dar care poate fi şi un bun camarad.

Tipul pasionat este muncitor, cu puternice accente pe disciplină, centrat pe câştig personal şi măgulire egotică.

Tipul flegmatic este lipsit de entuziasm, dar care este ordonat, serios.

Tipul sanguin este descurcăreţ, abil, mereu centrat pe valori specifice câştigului personal.

Tipul amorf-nonşalant este apatic, de multe ori nepăsător, în altă lume, mereu în altă parte, indolent, influenţabil, gurmand, leneş.

Tipul apatic este ranchiunos, încet, sceptic, fără resurse.

Dacă ne ducem la Pavlov, atunci trebuie să avem în vedere că acesta a  pornit de la trei însuşiri ale proceselor de excitaţie şi inhibiţie, anume – intensitatea, echilibrul, mobilitatea. În acest sens, avem patru tipuri de temperament: tipul echilibrat-inert (flegmaticul), tipul puternic-neechilibrat (coleric), tipul echilibrat-mobil (sanguinicul) şi tipul slab (melancolicul). Totodată, la temperament se ia în calcul şi firea unei persoane. Astfel, urmârind această logică, avem:

Fire emotivă, depresivă, cu tendinţe sinucigaşe, sensibilă, care poate fi afectată foarte uşor, perturbată în echilibrul ei.

Fire anxioasă, fricosă, aproape patologic.

Fire exaltată, sentimentală, destul de instabilă, entuziastă, uşor disperată, labilă.

Fire nestăpânită, irascibilă, care nu se poate controla, violentă, impulsivă.

Fire demonstrativă, înclinată spre escrocherie, lăudăroasă, isterică, cu accente de monmentalizare a ego-ului.

Fire extravertită, destul de deschisă, socială, comunicabilă.

Fire introvertită, opusă celei extra, înhisă, retrasă, şovăielnică.[5]

În acest sens, colericul, fiind influenţat de preeminenţa excitării, este destul de neechilibrat. De aceea, prin educaţie, i se pot găsi motive, iniţiative pe care să le ducă la bun-sfârşit, să nu renunţe foarte uşor. Tocmai pentru că miza este mereu în mişcare, echilibrul trebuie găsit cu ajutorul educaţiei, altfel are tendinţa să se îndepărteze de axa moralei, devenind violent, agitat, impulsiv, cu tendinţe de corecţie, agresiv, încăpăţânat, iritabil, instabil. Ca exemple în istorie de colerici celebri, îi avem pe Napoleon, Mihai Viteazul, Caragiale. Sanguinicul este puternic, optimist, echilibrat, care se adaptează foarte uşor situaţiilor noi, rezistent la stres. Totuşi, nu le place să rişte, chiar dacă sunt energici şi mobili, iar plictisul intervine foarte uşor, mai ales dacă nu găsesc mijloace noi de captare a atenţiei. Această tipologie a fost gândită, într-un fel, ca fiind ideală, însă fără educaţie nu se pot atinge aceste cote de idealitate. Flegmaticul este calm, nu ţine să iasă în evidenţă, ori să se adapteze la situaţii noi. Este perseverent, meticulos, muncitor, dar lipsit de iniţiativă, fapt care-l poate afecta pe plan educaţional, ori profesional. Melancolicul este nerezistent la stres, are o lume a lui, ideală, anxios, neîncrezător, trist, interiorizat, visător, cu valenţe puternic influenţate de poveşti îndepărtate. Totuşi, este serios, exigent, dar mai ales conştiincios, supus, chiar sârguincios. Iar astfel, printr-o antrenare pozitivă, melancolicii pot da randament la învăţătură, să nu uităm că Eminescu era un romantic nu doar pe hârtie, în operă, dar şi ca temperament.

  Concluzii

Deşi vorbim de tipare comportamentale este foarte greu – într-o situaţie punctuală – să ne dăm seama de tipologia unui individ. Iar acest lucru nu ţine în primul rând de faptul că nu am avea ochiul antrenat, ci de faptul că natura umană este foarte greu de prins epistemic. Trecând prin antropologie, sociologie, psihologie, omul mai mereu a fost trasat în funcţie de interesele de moment. Şi astfel, ne-am îndepărtat într-un fel de noi, de ceea ce reprezentăm şi suntem. Cum spuneam în introducere, omul grec avea darul de fi în continuă mişcare, iar această perspectivă poate că nu ar trebui să ne scape atunci când avem în vedere comportamentul, tiparele, tipologiile, caracteristiile omului. Nu este suficient să trasăm epistemic un portret robot, trebuie să ne gândim mereu că omul are un rest, că este mai mult decât ceea ce ne este transcris pe o tablă.

[1] ΠΟΛΥΤΡΟΠΟΣ

[2]Vezi Gabriel Liiceanu, Încercare în politropia omului şi a culturii, Cartea Românească, Bucureşti, 1981

[3] mască

[4] Hipocrate, 400 I.e.n.t

[5] K. Leanhard, 1979

Facebook Comments