kierkegaard1

Cred că, pentru mine, omul ideal este cel care reuşeşte să vadă dincolo de etichete. Ştiu, pare imposibil, de aia îi spun „om ideal”. În fond, aşa operăm, aşa ne raportăm la lucruri. Şi atunci, dacă stau să mă gândesc, cum poţi să ceri să existe obiectivitate când obiectivitatea este subiectivitate întoarsă pe dos? Da, revin, într-o lume ideală, oamenii ar reuşi să vadă dincolo de simţul nasului lor, să treacă în spaţiul unui idelism rece şi să traseze clar. Cum omul nu a ieşit însă din stadiul său reptilian, poate că cer eu prea mult. Dar deontologismul în fond asta înseamnă, să trasezi contur acolo unde este uscăciune, să scoţi din peşteră, să aduci la lumină, să faci pe Socrate, să te foloseşti de maieutică eventual ca să ajungi la formele ideale. Ce platonism, nu? Omul e hobbesian în starea sa naturală – şi probabil ar face orice ca să-ţi fure locul şi eventual să-şi păstreze locul său călduţ, fără teamă. Ştiţi care este caracteristica esenţială a individului ieşit din starea sa de prăduire? Demnitatea! Da, o chestiune morală, deontologică! La care s-ar mai adăuga şi faptul că omul demn nu are frică, teamă, nu ţine de scaun, nu are de ce, e mult prea demn, prea integru, prea în acord cu normele deontologiei, nu? Dar ne întoarcem la „bancul de heringi” al lui Kierkegaard – unde omul merge din teamă în haită, folosind etichetele ca pretext pentru orice. Asta e!

Facebook Comments