Ţin minte că eram un puştan când am întâlnit prima oară un student la filosofie care fuma. Nu ştiam pe vremea aia că o să ajung şi eu pe drumul alunecos al filosofiei. Şi ţin minte că l-am întrebat de ce fumează? Răspunsul? A fost interesant, nu ştia cum să-şi ţină mâinile în public. Interesant, mi-am zis! Pe urmă, am auzit la alţi oameni tot felul de argumente, însă pentru mine este unul singur valabil, nevoia de aurolac. Şi nu o spun peiorativ, ci pur şi simplu descriptiv. Eu sunt ăla care a spus că toţi suntem barbari, deci asta înseamnă că nu suntem aşa de departe de tot ce înseamnă gândire reptiliană şi naturalism.
Fumatul este o chestiune care ţine în primul rând de natura umană, de oracolul antropologic al barbariei. Să ne gândim, de exemplu, că berea era tot a barbarilor, tatuajele la fel! Iar acum, mai ales în postmodernitate, ne aflăm aruncaţi în logica barbariei, dar mai ales rafinate! Astfel, ne permitem să fumăm, să ne drogăm, să facem crime morale, dar să ţinem lecţii de drepturi fundamentale. Şi ăsta e portretul omului postmodern, omul care nu pierde niciodată nimic, fără de costuri, doar beneficii, la mica ciupeală a existenţei.
Sigur că fumatul nu este rău, cum nu este nici bun, ci pur şi simplu este în sine, ţine de prăpastia pe care încercăm să o înlăturăm, culmea, tot prin barbarie. Cum atentatele vin din interior, din aceeaşi cetate, nu din exterior. E suficient să existe ideea de alteritate şi imeditat se creează mitul trans-valuărilor nietzscheene. Omul, o trestie?