Ca simbol aş vrea inima ta

Mereu am spus că iubesc primăvara, iarna o urăsc, clar, mai ales cu sinuzita mea cronică! După care vine vara cu tot deranjul ei egotic, cu toată năvala şi cimentul plin de viaţă. Însă, toamna, mai ales de anul acesta, a început să-mi arate că locul meu aici este. Când te uiţi la frunze, la culori, când vezi joaca asta în care soarele se piteşte, face cu ochiul, nu ai cum să nu te întrebi de ce îţi este familiar dansul. Nu cred să fie un anotimp care să danseze mai mult decât o face toamna. E o bătălie, o fugă peremptorie, un vals din care pot scăpa doar melancolicii. Şi probabil că aşa sunt şi eu, un punct de fugă, exact ca în geometria proiectivă, între gheaţă şi dezmăţul soarelui, un daimon ce tinde să fie mai puţin decât este, pentru că mereu nu vrea să iasă în faţă, chiar dacă o face!

De aia urăsc „principiile” celor care nu au idee că înainte de armonie trebuie să existe deranj. În acest sens, exemplul lui Heraclit cu lira este destul de interesant, pentru că ne arată, dincolo de teorie, că undeva trebuie să existe un joc. Şi aici greşesc cei care sunt prea siguri pe ei şi care ajung în ultimă instanţă să cadă tribut încremenirii în proiect. Omul nu este o linie, nu e un punct, ci mai degrabă un punct de cotitură, iar asta este ceea ce ne defineşte, deranjul, nu armonia mult sorbită. În fond, entropia este mai mult decât o pată de culoare, este glasul inimii care ne spune că trăim, că nu suntem prinşi în himere ale tehnicii, că nu suntem bătuţi în cuie. Iar toamna? Nu e bătută în cuie!

Facebook Comments