xlarge

În postmodernitate atentatele sunt obişnuinţă, nu? Este, într-un fel, normal să deschizi televizorul şi să afli că a mai explodat o bombă în nu ştiu ce colţ al lumii. Totuşi, dacă dăm învelişul de cinism la o parte, nu putem să spunem că atentatul este o formă sofisticată de război? Sigur că putem să găsim argumente de ordin religios, să aflăm care sunt făptaşii, dar dacă nu ştim cine finanţează cu adevărat întrega operaţiune, mai putem să fim siguri că atentatul este doar răbufnire? În fond, ne ducem la Freud şi o rezolvăm uşor, cu pulsiunea şi excesul, refularea şi angoasa! Deci, cum stau lucrurile?

După atentatul recent din Turcia am ajuns să-mi pun această întrebare: cine sunt adevăraţii vinovaţi? Şi e o întrebare de bun-simţ, nu ţine de oracolul teoriilor conspiraţiei, nu ţine de un scepticism din sfera tembelă a zvonurilor, nu, e vorba pur şi simplu de logică. Dacă nu ştim cine finanţează un atentat, atunci nu ştim exact care este mesajul. Actorii angrenaţi în fond nu sunt decât nişte mijloace, nimic mai mult. Dacă mesajul este mereu altul, atunci nu se folosesc mijloacele doar pentru a deriva scopurile?

Aşadar, atentatele sunt război, iar acesta este obişnuinţă. Undeva pe orbita postmodernităţii, ni se aruncă ideea cum că ar trebui să ne cam obişnuim cu asta, să nu care cumva să ne plictisim, doar este relativism cultural, ambivalenţă şi transvaluare nietzscheană.

Facebook Comments