23venice2010_236r

Am cunoscut destule persoane care şi-au găsit iubirea după mai multe rătăciri pe acolo pe unde nu te-ai fi aşteptat, printre prieteni, colegi, amici din copilărie sau din adolescenţă. Spun „rătăciri”, pentru că marile iubiri au fost consumate, ştiu că nu le mai pot aduce nimic, iar acum fac un pact cu arborele genealogic al existenţei care-i obligă să o pună de o familie. Şi poate că este mai simplu aşa, să dai peste o persoană, deşi ea a fost tot timpul lângă tine.

Pentru idealişti ce mai rămâne atunci? Absurdul? Urmuz? Ce poate să i se vândă unui idealist dacă totul este dureros? Nici moartea nu este o soluţie, poate. În fond, absurdul presupune să nu vezi niciodată miza reală, moartea, iar de vrei să o iei înainte, ce câştigi, un pact cu Urmuz? Aşa e, până la urmă, când ne săturăm, o punem de o nuntă şi ne minţim cumva că anostul vieţii poate fi astfel sucombat, erijat în plenitudine şi fond. Şi totuşi de ce nu ar fi asta ce mai mare aparenţă din toate câte sunt?

Facebook Comments