Slave to love

Şi asta pentru că tind să iubesc prea mult. Am ajuns să fiu cu vârsta mai prost ca la 18 ani? Reţete nu există, ce-i drept, dar nici să tresari ca prostul la fiecare vânzoleală! Ce-i asta? Timpul nu îşi spune cuvântul? Nu am făcut un pact cu el? Nu mi-am zis că inima nu poate fi aruncată aşa de uşor? Sau să fie dorinţa de reuşită mai mare decât efervescenţa scepticismului? În fond, cum dracu să iubească un sceptic? Îmi aduc aminte ce spunea un prieten despre mine – „dacă-ţi dau o coală albă tu vezi un punct negru pe ea”. Aşa e, dar asta nu înseamnă că sunt negativist, ci poate perfecţionist, idealist. Poate că cer prea mult de la mine, de la viaţă, de la tine, de la noi? Aş putea să iau coala ca atare şi să merg mai departe. Ar fi foarte uşor, nu? Dar nu mai pot face asta, e în mine ceva mult mai puternic, mai aspru, care nu mă lasă să mă dau uşor. Şi totuşi…iubirea înseamnă să te dai uşor, nu poţi să te arunci cu temele făcute, aia înseamnă să-ţi proiectezi  un contur al iubirii, să te minţi, e cam ce fac toţi oamenii; trebuie în schimb să te laşi dus de valul inimii. Însă, inima unui sceptic bate altfel! Are cuie în ea, e zdruncinată, cere şi totuşi nu cere, se joacă, păcăleşte! Şi nu e mai bine aşa? În fond, dacă aş ştii cum să iubesc nu ar însemna că mă mint?

Facebook Comments