Uneori ne rămân cele mai abjecte lucruri şi trebuie să ne mulţumim cu asta. Timpul nu iartă pe nimeni, inevitabilul o să vină oricum peste noi, deci ce putem face? Ne putem mulţumi cu nimicul, cu faptul că ne-am ratat, că nu mai avem parcurs şi nici proiecţie de atins? Mizeria, grotescul – atâtea şi atâtea – ce vin cu bătrâneţea, ce vin în contradicţie cu inima noastră, de unde să mai găsim resortul de a o lua de la capăt? Să ne învârtim pe loc? Să devenim caraghioşi? Să fentăm destinul?
Cred că sentimentul bătrâneţii apare odată cu sentimentul ratării. Nu îmbătrâneşti niciodată dacă nu te ratezi, dar cine face asta? De fapt, înainte de senectute, este ratarea, festinul ei, groaza, spaima de a nu fi fost în proiectul imaginar, în lumea lui Platon. În fond, aşa cum am mai zis, nu eşti om cu adevărat dacă nu te ratezi. Probabil că şi forma exagerată a idealului este tot o formă de ratare. Să ne gândim, oare poţi cu adevărat să rămâi încremenit în proiectul proiectului? Nu ai cum! Şi atunci, ca trestia lui Pascal, ne aplecăm, dansăm, oscilăm între lumi şi lumi, ne îmbătăm cu fericiri de moment, ne îngropăm cu tenebre de moment. Angoasa? Este prefixul ratării! Bătrâneţea? Apogeul ei!