Dispreţ

Durerea adevărată nu poate fi descrisă cu adevărat, pusă în cuvinte. Cum să creionezi maţele, eviscerarea sufletească? Şi nu e vorba de durere fizică, aia nici nu contează….până la urmă. De ce? Pentru că sufletul are darul de a pune foc somatic, de a trece dincolo de toate. Durea fizică nu ajunge la inimă niciodată.
În schimb, durerea inimii, autentică, dacă nu este falsificată în lumea cocotelor, pentru atenţie şi budoar de catifea, te străpunge psihosomatic!

Nu mai ţin minte, parcă Nietzsche spunea că adevărata durere e psihosomatică, o simţi în stomac, se transformă în boală cronică, psihologică, te pune la pământ. Restul ar fi atunci o încercare anostă a instinctului de supravieţuire de a face cu ochiul, de a spune că încă mai zvâcneşte viaţa în tine. Însă, durerea autentică te pune în faţa morţii, te face să nu-ţi mai fie frică de nimic.

Numai durerea genuină te face să înţelegi moartea, să o iei la trântă, să dansezi cu ea. Numai aşa ajungi la funestul putrefacţiei tale, la mirosul de candelă, la lugubrul sinistrului tău. Iar esenţa? Este doar o flegmă! Pentru că genuinul durerii îţi eviscerează fiinţa, nu o mai toarnă fenomenologic într-un pat hermeneutic pentru a fi disecată metodologic, te plesneşte, de jigneşte ontologic, îţi dă apusul angoasei, nu mirosul deşertului!

Facebook Comments