36venice2010_747r

Ţin minte că scriam ca nebunul despre cum ar trebui să fie iubirea, idealism ….domne! Timpul este într-adevăr un sfetnic bun, pentru că am ajuns să înţeleg acum că fără un soi de înţelepciune nu ai cum să ajungi la iubire, dar mai ales la faptul de a o întreţine. Dacă eşti idealist, atunci faci ca mine, termini totul într-o clipă, dacă eşti înţelept, atunci începi să înţelegi că lupta are sens, mai ales în contextul plictisului. Ideal? Să nu lupţi pentru nimic, iubirea e în sine. Factual? Dacă chiar este iubire, atunci să nu uiţi că, înainte de toate, este o promisiune, un crez, un ceva care obligă, dar fără să oblige. Nu o pot formula altfel, s-ar pierde nuanţa – aceea de legământ – care presupune mai mult decât instinct şi fior, presupune şi un soi de idealism încuibat, dar un idealism nu care corupe, ci un idealism care te ajută să construieşti.

Din idealism poţi să pierzi iubirea vieţii tale. Şi tot de acolo poţi să o câştigi – pentru că legământul este în sine un ideal, o pată subţire, dar care atârnă enorm. Şi nu te joci cu asta! Niciodată. Dar avem toane şi nu suntem bătuţi în cuie; avem şi certitudini, ne şi minţim enorm. Nu despre asta e viaţa? Cam tot ce am construit este o formă de amăgire, de la doctrine religioase la reţele de socializare, de la parfum care imită tremurul inimii la machiaj şi operaţii estetice – totul pentru a da peste cap mitul supraomului. Ne perfecţionăm în numele unui ideal, dar uităm, aşa cum spunea sărmanul Nietzsche, că idealul vine de pe Pământ. La fel şi iubire….e mundană.

Facebook Comments