sdfs

Încerc să scriu acest articol de câţiva ani buni, însă mereu m-am oprit la titlu. Mai simplu spus, mereu m-am gândit că lumea o să judece prea aspru un astfel de titlu, însă fără el ideea şi-ar pierde toată esenţa. Aşa că, îmi pare rău, trebuie să-l scriu, chiar dacă titlul e franc.

Nu ştiu dacă ai simţit vreodată… când te uiţi la cineva, chiar şi cu admiraţie, să-ţi spui: „Băi, ăsta chiar nu vede că nimic nu contează, că e rupt în cur?” Să nu mai spunem de văicărelile din faţa oglinzii, când ajungi să nu te mai recunoşti, când te întrebi ce e cu tine, ce năzuinţe ai, dacă are vreun sens totul, ori dacă viaţa chiar merită cu adevărat! Aici intră şi angoasa, stările bolnăvicioase, căderile nervoase, prăpastia dintre tine şi deşert. Iar răspunsul, după ce urmăreşti toată pleiada, este unul „biblic”, toţi suntem o apă şi-un pământ, adică toţi suntem rupţi în cur.

Mă gândesc, pornind de aici, că cerşetorii chiar îşi duc destinul ca Sisif într-un soi de teatru autentic, spre deosebire de noi, mult prea îngâmfaţi şi ancoraţi în realităţi egotice. E o bazaconie înfiorătoare viaţa asta, nu e cu nimic mai mult decât un abur fără de sens, chiar şi acolo unde cauţi cu ardoare o linie de conduită, în cel mai firav discurs, chiar acolo, găseşti prăpastia.

Şi  nu e vorba de lamentare aici, nici vorbă, ci de faptul că viaţa nu are un curs, aşa cum ne place nouă să credem, să poziţionăm cumva sub zodiacul voinţei noastre, a capcanelor pe care ni le întindem. Să nu uităm de Ivan Ilici, abia în faţa morţii a conştientizat traseul genuin, până atunci, până să fie pus în faţa ineluctabilului, s-a luat la trântă cu destinul, aruncându-l într-un funest pat presărat cu săruturi hedonice.  Altfel spus, nimeni nu deţine nimic, poate doar iluzia că poate deţine ceva cu adevărat. În plus, suntem specialişti în retuşare, în cârpeală.

La tot pasul, asta facem, ne schiţăm meschinul dans sub imperii ale moralităţii de buzunar. Iar cea mai mare gogomănie, cea care dă în vileag milogirea omului, cârpeala lui, este chiar minciuna pe care ne-o furnizăm în primul rând nouă. Nimeni nu acceptă adevărul, oricare ar fi el, mai ales dacă vine din altă parte, dar nimeni nu acceptă adevărul care izvorăşte din el. Ce sunt trucurile vestimentare? Operaţiile estetice? Ori alte isprăvii pe care le aruncăm în spaţiul unui „progres” futil? Chiar progresul în sine? Nu e deşertul întors pe dos? Toţi suntem rupţi în cur, dar ne machiem!

Facebook Comments